Cincinat Pavelescu - Amintiri literare - Alexandru Macedonski

Cincinat Pavelescu - Amintiri literare - Alexandru Macedonski

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti



inca de cand eram magistrat la Chisinau (1925 - 1928), ma gandeam sa public un volum de poezii cu titlul: Cantecele unui greier. N-au aparut pana acum decat prefata acestor cantece si o mica poema: Canta greierul. Am asemuit totdeauna pe bietii cantareti ai tarii noastre eminamente agricole, cu greierii pe care i-a imortalizat Lafontaine in celebra si egoista lui fabula La cigale et la fourmi. in adevar, poetul, mare sau mic, celebru sau necunoscut, imita in mod adorabil tactica nepasatoare si dezinteresata a micutului greier. El canta pe chitara lui si viata curge pe langa dansul apriga si tumultuoasa. in freamatul luptei pentru existenta, cantecul lui monoton ramane aproape fara ecou. invingatorii vietii, ajunsi pe culmi, il ignoreaza sau il dispretuiesc. El canta inainte pentru luna, pentru florile tacute si imbalsamate ale primaverii, pentru marea framantata de vanturi, pentru padurile soptitoare si tainice, pentru cerul albastru, tivit in amurg cu beteala de aur a soarelui ce scapata, pentru holdele galbene imbujorate de pata sangerie a macilor, pentru sufletele naive si smintite ale copiilor si ale nebunilor, si pentru lauda lui Dumnezeu care e prea mare si prea departe ca sa-l auda. Dar intr-o zi mana ii ingheata pe coarde si serenada lui o risipeste crivatul:

    Azi iarna-i bate in feresti,
    si vantu-n goana simfoniei
    Parca-l intreaba: unde esti,
    Trist cantaret al veseliei?

La moartea lui se strang drumetii si unii-l slavesc. Altii-l plang. Maini tinere si curate aduc pe groapa lui proaspata cateva flori in amintirea cantecelor lui primavaratice si apoi lumea se risipeste, iar mormantul, sarac si singur, e pazit si luminat numai de candela statornica si mangaietoare a lunii. Asa a trait, a cantat si a murit Alexandru Macedonski.

Comparatia cu greierul si lui i se potriveste de minune. in viata a fost hulit, uitat si nesocotit. Dupa moarte, tarziu, gloria a inceput sa-i surada. Pentru mai toti poetii, gloria e o floare tarzie care nu infloreste decat pe morminte. I s-a facut de curand un pelerinaj la mormantul modest de la cimitirul Bellu si talentati scriitori, ridicand prin presa glasuri in favoarea nemangaiatei vaduve, care suferea intr-o tacere demna mizeria, Parlamentul, induiosat, a votat o mica pensie alimentara dnei Ana Al. Macedonski. Cantaretul nemuritor al noptilor de mai si al rondelelor cu cizelari de filigrana poate, in fine, sa se odihneasca linistit. Tovarasa nobila si credincioasa a vietii lui chinuite va avea de azi inainte o bucata de paine si putinta de a-i aprinde o candela langa crucea de lemn ce-l vegheaza de 12 ani.

Cer voie acelora care se intereseaza de marile figuri ale literaturii noastre dinainte de razboi, sa evoc figura maestrului Macedonski, pe care l-am cunoscut de aproape, si al carui colaborator si prieten am fost ani indelungati.

Alexandru Macedonski era fiul generalului Macedonski, fost aghiotant si ministru de razboi al domnului Cuza. Mama sa era coboratoare dintr-un ban al Craiovei. Cand l-am cunoscut eu prin anul 1890 91, fiind student la Drept, (si la Litere) maestrul era trecut de 43 de ani. De altfel, publicase in anul 1872 (anul nasterii mele) un volum de Poezii in editura Haimann. (Libraria Haimann era pe Calea Victoriei, peste drum de cafeneaua Kubler, dar mai spre Palat). Poetul avea pe atunci un cap impresionant. Sub o frunte larga si orgolioasa purta pe nasul acvilin ochelari de aur. Parul rar era despartit in doua printr-o carare in mijlocul fruntii largite de o calvitie precoce. imprejurul urechilor armonioase parul involt era intarit cu fierul. Mustata scurta si deasa avea varfurile ascutite si drepte. intrebuinta, pentru tinuta lor martiala, un cosmetic de ceara neagra. La gat ii flutura o lavaliera sumbra, iar jobenul inalt (de matase) era palaria sa de predilectie. Redingota, cu reveruri de matase, butonata pana sus, ii da aer, ca si lui Duiliu Zamfirescu, de militar imbracat civil. Mergea pe strada cu picioarele putin incovoiate, leganandu-si capul, cu ochii vii, mari si visatori, absenti din larma si miscarea de stup a Capitalei, si pierdut intr-o viata launtrica, adanca si concentrata.

Surasul ironic al buzelor groase si senzuale era indulcit deseori de franchetea expresiei sale binevoitoare si calduroase. Firea sa era mai mult distanta, dar expansiva si generoasa in intimitate. Vorbea frantuzeste cu facilitate si eleganta, si era cu toata lumea de o politete plina de tact. Sotia sa, dna Ana Macedonski, nascuta Ralet-Slatineanu, micuta, subtire, delicata, cu ochi mari si negri, semana la cap cu contesa Ana de Noailles, era sora prietenului meu, George Slatineanu, presedinte la Consiliul legislativ, si a distinsului avocat Manolache Slatineanu.

Stam de vorba cu Ion Luca Caragiale, pe o banca in Cismigiu, si discutam cu el asupra literaturii franceze din secolul al XVII-lea, pe care marele scriitor o cunostea pe degete, cand poetul Macedonski se apropie. Caragiale, care il tutuia, a inceput sa-l intrebe: Alexandre, ce e cu marea ta editie a Noptilor? Poetul raspunde: As vrea s-o public la Monitorul Oficial cu gravuri in lemn.

Caragiale, glumet, il intrerupe: Ce rau ti-a facut, Alecule, Monitorul Oficial, de vrei sa-l aduci la faliment, or poate pandesti locul directorului? Poetul Macedonski incepu sa rada, indreptandu-si lavaliera, care se strambase, si vru sa-si ia ramas bun zicand: Mi se pare ca v-am intrerupt o conversatie interesanta. Nu, replica maestrul Caragiale, vorbeam cu Cincinat, care e tanar, despre arta stilului. Dar ce, nu va cunoasteti? asta e un baiat de viitor. ti-l prezint: Cincinat Pavelescu. [Poetul] Macedonski, foarte ceremonios, scoase jobenul si-mi stranse mana cu insufletire, spunandu-mi, in frantuzeste: imi fagaduise cumnatul meu Georges, prietenul dumitale, sa te aduca odata in strada Dorobantilor, dar acum sper ca vei veni singur.

La coltul bulevardului cu strada Brezoianu, Caragiale ne parasi dandu-ne intalnire, seara, in Covaci, la beraria pe care o deschisese de curand si care devenise o adevarata cafenea literara la moda. Acolo am intalnit pe Cosbuc, pe Delavrancea, pe Vlahuta, pe Toni Bacalbasa, pe Ion Gorun, Traian Demetrescu, Teleor, Haralamb Lecca si alti scriitori din generatia aceasta. D-atunci am inceput sa frecventez in mod obisnuit casa si cenaclul maestrului Macedonski. Cand l-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama ca aristocratul acesta ramasese sub biciuirea protivnica a destinului un revoltat si un boem incorigibil. Fusese o singura data functionar si anume prefect de Bolgrad. D-atunci nu visa decat slujbe inalte sau cel putin directia la Monitorul Oficial. Dar a inchis ochii fara sa-si vada visul implinit. Averea parinteasca o irosise intr-o lunga calatorie in Franta si Belgia. Crease la Paris, in apartamentul luxos din rue Bonaparte, pe care-l impodobise cu numeroase scoarte oltenesti rare si artistice, un mic cerc literar. Veneau sa ia ceaiul acolo, o data pe saptamana: Laurent Tailhade, ironistul neinduplecat din Au pays du mufle, poetul Stuart Merrill, vigurosul poet, romancier si eseist, Camille Mauclair, belgianul Albert Mockel, fondatorul celebrei reviste La Vallonie, la care a colaborat si Alex. Macedonski prin 1887-89, si care a devenit celebra prin contributiile literare ale lui Maurice Maeterlinck, Emil Verhaeren, Francois VieleGriffin, Jose Maria de Heredia, Stephane Mallarme si chiar Paul Verlaine. Tarziu, cand Macedonski a publicat in frantuzeste volumul de poezii Bronses, Pierre Quillard, in Mercure de France, a scris intr-o notita critica: Le grand poete roumain Alex. Macedonski frappe le vers francais sur une enclume dor. Adica: Marele poet roman A. M. faureste versul francez pe o nicovala de aur!Apreciat in mediurile intelectuale inalte din Paris, cand s-a intors in tara s-a simtit cam dezradacinat, dupa expresia celebra a lui Maurice Barres. A fondat atunci revista Literatorul, foarte raspandita in toata tara si la care au debutat mai toti scriitorii nostri cunoscuti ca: Duiliu Zamfirescu, Caton Theodorian, Alex. Djuvara, fost ministru, poet, pictor si mare orator, Teleor, Alex. Obedenaru, Traian Demetrescu, mi se pare chiar Galaction si Arghezi. Dar revista aceasta, a carei deviza era: control de stil, libertate de idei, si care starnise un adevarat curent, a disparut in furtuna provocata de scandalul epigramei contra lui Eminescu. Epigrama aceasta care i s-a atribuit lui Macedonski, dar care a aparut neiscalita si a carei paternitate maestrul nu si-a insusit-o niciodata, nu era nici prea rautacioasa, nici prea spirituala. Publicarea ei a avut nenorocirea sa coincida cu izbucnirea maladiei mintale a genialului poet Eminescu. Cel care a dat alarma si a pornit o campanie distrugatoare si neomeneasca contra lui Macedonski a fost Grigore Ventura, boier moldovean, cunoscut polemist, autor dramatic si literat, tatal celebrei noastre compatriote de la Comedia Franceza din Paris, domnisoara Maria Ventura. Desi epigrama aparuse ca simplu joc de redactie pe la mijlocul unei reviste de 120 de pagini si n-ar fi putut fi introdusa peste noapte la pagina 60 a revistei, totusi, in timp de 12 ani, lui Alex. Macedonski nu i s-a ingaduit sa publice un singur rand de aparare sau de lamurire. Ventura convinsese, prin violenta campaniei sale, ca Macedonski este autorul acelei impietati. Din fericire, moravurile acestea s-au schimbat, si azi, in toata linistea, putem discuta cu seninatate si acuzatia si apararea. Iata epigrama in chestiune:

    Un X, pretins poet, acum
    S-a dus pe cel mai jalnic drum.
    L-as plange, daca-n balamuc
    Destinul sau n-ar fi mai bun;
    Caci pana ieri a fost nauc
    si nu e azi decat nebun!

Chiar daca epigrama ar fi apartinut maestrului desi el a tagaduit-o necontenit inca suferinta si pedeapsa indurate de el si de familia lui au fost in disproportie cu imprudenta sau chiar cu vinovatia autorului.

incepand de a doua zi, toate numerele revistei i s-au inapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rand de explicatie. Prietenii l-au parasit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a coplesit. Ani de zile a trait in lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici carti, nici haine, nici servitori. Cand naluca lui palida si slabanoaga se zarea singuratica pe la coltul stradelor laterale, inspira o mila amestecata cu spaima, intocmai ca si femeilor din Florenta care strigau la vederea lui Dante: Priviti pe acela care se intoarce din infern! si infernul lui Alexandru Macedonski a fost in adevar dantesc! Pe la inceputul cunostintei noastre ducea o viata grea. Slujba nu avea. Dna Macedonski primea, lunar, o mica subventie de la Eforia spitalelor civile, stramosii ei, Ralet Slatineanu fiind dintre vechii donatori.

Cand lipsa il chinuia prea crud, maestrul scria scrisori de o convingatoare elocinta si le trimitea, solicitand imprumuturi, cand printului Sturdza, ganditor generos si puternic, cand lui Const. Arion, mecena larg si intelegator al artei si al suferintei, cand lui Emil Costinescu, fostul ministru de finante, suflet frumos ca si infatisarea lui blanda si patriarhala, cand (matusii mele) dna Smaranda Bucsan, castelana de la Parepa, cand tatalui meu, inginerul Ion Pavelescu, om de inima [bun si milos], care iubea si admira pe marele poet [si nu stia sa refuze pe nimeni].

De obicei scrisorile obtineau rezultatul dorit. Dar sa nu va inchipuiti ca maestrul, cand se trezea in posesia unei sume respectabile de 500 sau 1000 de lei, se ducea sa-si plateasca chiria sau sa cumpere ceva util casei sale pline de goluri. Nicidecum. Cumpara jucarii pentru baieti, papusi pentru fetita, icre, pui, sparanghel si trufandale scumpe. si toate bunatatile astea se mancau in farfurii adanci si ciocnite, pe masa lunga de redactie, acoperita cu o musama veche, alba, cu picatele negre. Furculitele, cutitele si linguritele erau unele de argint, altele de alama si cateva de lemn, dar nici una intreaga. Maestrul Macedonski a fost desigur cel mai mare boem al generatiei sale. Odata s-a imprumutat, cu doi napoleoni, la bunul cizmar polonez din Dealul Spirei, D. stefan, care revenise a patra oara sa-i ceara o datorie veche de doi ani. Asa de mult a stiut sa-l induioseze pe acest adevarat amic al familiei, ca batranul pantofar, care facuse cizme generalului Macedonski pe cand era adjutant al lui Cuza si asistase la botezul poetului, care se rasfata pe atunci intr-un leagan aurit si in scutece cu coroana, a scos plangand o imensa batista rosie din buzunarul de la spate al redingotei, si-a sters ochii si a desfacut cei doi napoleoni agonisiti dupa alergaturi obositoare. S-a inclinat adanc si i-a intins maestrului sarutandu-i mana; nu facuse nici un efort oratoric ca sa-l convinga. I-a amintit numai cum traia odata si cat suferea azi, cand e silit sa nu-i poata plati ce-i datoreste de mult, ba chiar sa se umileasca a-i cere un imprumut. Batranul inalt, span si roscat, a deschis usa incet si a disparut in ceata umeda a serii de toamna tarzie. Maestrul, emotionat el insusi, a simtit nevoia sa iasa in aer si ne-am dus la cafeneaua Fialcovschi, unde a tratat cu bere, cafele si dulceata pe toti scriitorii tineri ce consumau, pana la venirea noastra, numai pahare cu apa. Nu mult, dupa cunostinta noastra, maestrul a facut sa reapara Literatorul, eu fiind primul-redactor al revistei. Voi povesti, pe scurt, trei intamplari din timpul colaborarii mele la Literatorul si la tragedia in 5 acte si in versuri Saul, pe care am scris-o cu maestrul, si care s-a reprezentat de 9 ori cu mare succes la Teatrul National din Bucuresti, prin 1892, avand ca principali actori pe Aristizza Romanescu, C. Nottara, Petrescu si Maria Ventura.

Grigore Ventura uitase de mult campania furioasa contra oropsitului de odinioara. El a scris chiar un articol critic in care sustinea ca tragedia noastra e destinata sa devina clasica. De altfel, multi ani, la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, elevii dau examene de sfarsit de an cu scene din tragedia noastra.

Reviu la prima intamplare de care vorbeam. Dupa o serata data in strada Dorobanti la domiciliul maestrului caresi serba onomastica, in ziua de Sf. Alexandru, am fost obligat sa improvizez si eu 4 versuri in onoarea sarbatoritului care propusese, in salonul plin de rude nobile si de literati de toate varstele si categoriile, ca autorul celui mai reusit catren, sa fie proclamat print al poetilor, precum, de curand, fusese ales, la Paris, Leon Diex de un numar mare de scriitori. N-am avut niciodata o natura lingusitoare, asa se si explica pentru ce, cu toate legaturile mele variate si puternice, n-am ajuns decat procuror de curte la Brasov, pe cand altii, mai mladiosi si mai practici, au suit toate treptele maririi, ale bogatiei si ale gloriei. in seara aceea, in loc sa fac maestrului versuri elogioase ca toti ceilalti, i-am facut o epigrama, mi se pare ca a fost chiar intaia mea epigrama. Pe cand cautam o inspiratie, vad in fundul salonului un dulap de carti cu doua rafturi goale. Ca sa nu se observe lipsa cartilor vandute, pentru ca invitatii sa fie bine ospatati, amfitrionul asezase in rafturile goale o colivie, pe care o inveselise, altadata, cantecul unui canar.

si cand mi s-a dat cuvantul, in stupoarea generala, am citit aceste versuri necuviincioase, care au cazut ca o duse rece peste entuziasmul facil al musafirilor veseli:

    Maestrul nostru are o boala:
    ii plac sticleti. Dar in dulap
    Vad colivia ca sade goala...
    Fiindca sticletii-i are-n cap!

A fost un freamat legitim de indignare. Un scriitor din provincie, inalt si solid, a propus sa ma arunce dupa balcon in strada. Dar maestrul, om de societate, a aruncat vina pe oboseala mea. Sosisem cu o jumatate de ora inainte de la Sinaia, si venisem pe bicicleta. Epigrama aceasta a avut insa un epilog. M-am dus a doua zi sa-l iau pe tata acasa de la birou. Era inspector general la CFR. Birourile tractiunii se gaseau imediat langa academie, acolo unde s-a instalat biblioteca publica, in Calea Victoriei colt cu Sfintii Voievozi. Era aproape 12. Eram mascat de o biblioteca turnanta. Maestrul Macedonski intra. Se duce la biroul tatalui meu si-i spune: D-le inspector general, nu stiti ce mi s-a intamplat aseara, de ziua mea? Fiul d-tale, Cincinat, m-a dezonorat, facandu-mi in fata soacrei mele, dna Slatineanu, si a unei numeroase adunari, o epigrama care m-a zapacit asa de mult c-am si uitat ca azi la ora 1 am scadenta unei polite de 400 lei care ameninta sa mi se protesteze. Tata a inteles. A sunat pe dl Poenaru, casierul CFR, si i-a spus sa plateasca imediat polita poetului. ii fagaduisem fiului meu sa-i ofer o bicicleta englezeasca care costa tocmai 500 lei. L-am pus, maestre, la amenda si n-o sa i-o cumpar decat la vara. Eu m-am facut ghem dupa biblioteca si am auzit cum poetul a plecat vesel si multumit. Cand m-am dus seara, ma iertase si ne-am reluat colaborarea la Saul, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Tata insa m-a dojenit si m-a rugat sa nu mai fac epigrame asa de costisitoare. El insa era ca si mine un om cu mana sparta. Nu cunostea arta d-a refuza. Odata primeste un biletel al carui scris era simpatic si bine cunoscut: Domnule inspector! Deseara voi avea onoarea sa fiu tata. Voi da noului meu vlastar numele d-tale ilustru de Ion. Rog inlesneste-ma pentru cheltuielile indispensabile cu 400 lei si de unde dati sa sporeasca! Alex. Macedonski, maestrul, uitase ca trei luni mai inainte, alt biletel redactat cam in acelasi fel spunea: Daca sotia mea naste o fata, ii vom da numele Polina, in semn de recunostinta pentru dna Pavelescu, care a fost asa de buna si generoasa ca si d-ta. Bineinteles ca parintii mei, suflete ingeresti, n-aveau memoria datelor si faceau pe placul bunului maestru, fericiti ca puteau sa-i mai risipeasca grijile. Voi mai povesti o mica farsa pe care, fara nici o rautate, am facut-o directorului meu cu prilejul inaugurarii, de catre regele Carol I, a maretului pod de peste Dunare.

in ziarul tara, inspirat de Nicu Filipescu, aparand cliseul podului, primul-redactor m-a rugat sa improvizez o oda regelui Carol, care a si aparut seara in editia speciala a ziarului. Poema mea a dat ideea maestrului Macedonski sa faca si el un madrigal regelui in Literatorul, care tocmai trebuia sa apara a doua zi. Nu-mi amintesc decat cele 2 versuri de la sfarsit. Sunt d-atunci cel putin 40 de ani. Ideea era aceasta:

    Pe raul de argint cand podul
    intinsu-l-ai, gandea norodul:
    Nu-n Dobrogea ai intrat, sire,
    Ai intrat in nemurire!

Eu insa ducand versurile la tipografie am adaugat de la mine doua versuri:

    Sau, sa ma exprim mai bine:
    Esti acum coleg cu mine!

Le-am iscalit pe toate Alex. Macedonski, am pus sa se culeaga repede si am tras 5 numere cu varianta aceasta, rugand pe tipograful Gobl sa trimita acasa 5 numere cu farsa si 20 cu versurile autentice.

Cand a sosit baiatul cu revistele, am ascuns ochelarii maestrului si am deschis nervos pachetul.

Revista era imprimata luxos pe o hartie velina, alba si groasa. Numarul se prezenta bine. Macedonski isi cauta ochelarii si-mi spune: Am impresia ca versurile mele erau mai putine. Au fost 4 si mi se pare ca sunt 6. Ce-o fi blestematia asta? Maestre, ii raspund eu, mi se pare ca-i un zetar poet. N-o fi completat el poezia, parandu-i-se cam scurta? Cum crezi, Cincinat, c-o sa-si permita zetarul asemenea infamie? Ia citeste mai bine dumneata sa vedem ce e. si, cu glas sonor si patetic, accentuez ultimele versuri:

Nu-n Dobrogea ai intrat, sire, Ai intrat in nemurire! Sau, sa ma exprim mai bine: Esti acum coleg cu mine!

Maestrul se facuse vanat si era aproape sa-i vie rau. Sunt desfiintat. O sa ma creaza regele nebun. Repede la tipografie sa opreasca tirajul. Dar dna Macedonski, mai calma, luase un numar din cele bune si-i spuse: Alexandre, trebuie sa fie o farsa. Linisteste-te! Nu vezi ca dnul Cincinat rade? Maestrul trecu brusc de la excesul supararii la un ras vesel si zgomotos. D-ta esti vinovatul! Ma miram sa aiba tipograful atat curaj. si in focul care ardea, arunca unul cate unul numerele buclucase, adaugand zambitor: Trebuie sa recunosc ca farsa a fost admirabila. Bravo!

Iata si a treia anecdota, vie si traita acum 42 de ani, cand lucram impreuna cu maestrul la tragedia Saul. Fiind student la Drept, urmam dimineata cursurile universitare. Dupa pranz asistam la prelegerile magistrale ale lui Titu Maiorescu. Colaboram si la diverse cotidiene. Seara ieseam cu Macedonski, colindand berariile sa ne intalnim cu George Cosbuc, Caragiale si altii. in serile cand trebuia sa scriem, ne intorceam devreme si, pe masa lunga de lemn, acoperita cu celebra musama, in fata unei carafe cu bere blonda, incepeam colaborarea. Ziua discutam asupra scenelor si psihologiei personajelor, consultand Biblia si alte carti necesare. Ne apucam de scris e un fel de a vorbi. in fond cel care scria mai mult eram eu. Maestrul se plimba de-a lungul odaii si medita, aruncand spre tavan valuri de fum si priviri inspirate. Era obiceiul ca eu sa astern 40 50 versuri, fie in dialog, fie in tirada. Dupa efortul acesta ma opream la un vers rebel care intarzia si atunci rugam pe maestru sa-mi dea voie sa ma odihnesc si sa faca el versul refractar. El, foarte gratios, se aseza pe scaun. isi varsa un pahar de bere. isi reaprindea tigara inceputa. E cunoscuta anevointa si truda ce impiedicau scrisul curent al marelui poet. Celebra epigrama dedicata lui Alecsandri, care tolerase artistului ce interpreta pe Zoil in Fantana Blanduziei sa imite capul si mustatile lui Alex. Macedonski, l-a costat o noapte intreaga si o zi de cizelare minutioasa. Epigrama e insa in adevar frumoasa:

    Orbit de-al gloriei nesatiu,
    Albit de ani, dar tot copil,
    E lesne sa ma faci Zoil,
    Cand singur tu te faci Horatiu!

Cu cat se indarjea sa gaseasca versul ce fugea, ca nisipul printre degete cand te izbeste un val de mare, cu atat inspiratia vagabonda si protivnica se departa si-l infrunta, si-i suia sangele in tample ca sa-i paralizeze putinta d-a gasi cuvantul care trebuie.

Atunci imi spunea glumind: Mi se pare ca mi-ai blestemat tocul sa nu poti scrie decat dumneata cu dansul si, zambitor, ma poftea sa continuu, iar eu ma supuneam bucuros. Partea cea mai grea venea insa dupa completarea scenei intregi. Atunci maestrul citea cu voce tare, taraganata si declamatorie, ca la Comedia franceza, versurile scrise. Le elogia decretandu-ma un adevarat geniu. Maestrul era, de altfel, extrem de generos in laude ditirambice cu toti tinerii literati care constituiau cenaclul sau. Dupa apoteoza laudativa, cu un suras mai rece adauga: Pana acum am admirat poetul si improvizatorul, acum trebuie sa intervie artistul. Primele 8 versuri sunt perfecte ca idee, forma si sonoritate. Sa-mi schimbi insa cele 4 rime urmatoare care sunt palide si dezlanate. Versul acesta trebuie sa sfarseasca in mod lapidar.

De cele mai multe ori indreptam fara sa murmur rimele cerute de exigenta implacabila a maestrului. Odata, insa, obosit de cele 70 - 80 de versuri scrise intre orele 9 si 12, si mai cu seama de rigoarea schimbarilor ce mi se impuneau, am refuzat net sa le mai fac, rugand pe maestru sa le modifice chiar el.

S-a asezat nemultumit la masa, a mai sorbit din halba cu bere si a inceput sa ciocaneasca versul ca pe o nicovala rosie. insa cuvantul catastrofal ce trebuia sa inlocuiasca o rima onesta a mea nu putea fi introdus, cu toata silinta si mestesugul de mare fauritor al maestrului. Chiar pentru d-ta e aproape imposibil... Dar n-am apucat sa termin fraza. Rosu de manie a sarit in picioare si m-a apostrofat violent: Mi se pare ca d-ta incepi sa uiti cine esti. Te-am scos, domnule, din mahalaua Batistei si din fiul unui ingineras de la CFR, te-am ridicat pana la mine fiul generalului Macedonski; baiete, nu-ti pierde capul si revino la modestie si la realitate. Atunci mi-am pierdut capul in adevar si i-am ripostat nemilos: Tatal dumitale o fi fost ministru de razboi, dar al meu n-are nici o ruda care sa fi tradat pe Tudor Vladimirescu. in culmea furiei si a indignarii, Macedonski a pus mana pe un cutit de taiat hartie, destul de masiv, ce dormita pe masa, si mi-a dat o lovitura in piept. Mori, mizerabile, daca-mi ofensezi strabunicul! Apoi a izbucnit intr-un ras nervos, dar jovial, fiindca pumnalul, fabricat dintr-un fel de hartie, se ghemuise si nu-mi pricinuise nici un rau. Am vrut sa te sperii, Cincinat, si sa nu-mi mai raspunzi altadata chiar cand ai avea dreptate. Eu sunt un om necajit, am trecut prin multe. Tu esti tanar, trebuie sa te stapanesti si sa rabzi. Hai mai bine sa iesim! Berea nu e gustoasa decat la berarie. si iata mi-a venit si versul. Bravo! A quelque chose malheure est bon. si a doua zi am inceput colaborarea fara nici un incident.





Cincinat Pavelescu - Amintiri literare - Alexandru Macedonski


Aceasta pagina a fost accesata de 540 ori.