Noaptea de februarie

Noaptea de februarie

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti



Lui G. Buzoianu, profesor

I.
Mi s-a parut intotdeauna un ce scarbos si crud
Ca dupa-o noapte de orgie, pe buze inca de vin ud
Sa te cobori in acea ocna la care s-afla condamnate
Nenorocitele fiinte ce se numesc: prostituate.
Mi s-a par ut intotdeauna ca este-o cr uda profanare
Sa uiti ca muma ti-e femeia si ca in pantec te-a purtat,
Nepasator sa pui pe buze o fioroasa sarutare
Precum se pune un stigmat.

Si cata osebire este intre amor si infamie,
Intre cadere si cadere, sau sarutari, si sar utari
De-o parte, tainica placere ce se-nfasoara-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci inflacarari.
O! si cat am plans pe soarta bietelor nenorocite
Care nu pot ca sa aiba nici vointa de-un minut,
Cu blestemele pe buze de-alte buze-nabusite,
Cu palpite pentru-oricine - cunoscut - necunoscut;
Seara este-o ingrozire pentru unele din ele,
Nededate inca bine cu marsavul povarnis;
Altele, mai decazute, mai deprinse, sau mai rele,
Rad de cele care-au lacrimi sub al genelor umbris
Lacrimi? Nu mai stiu sa planga de o vreme-ndelungata
Lacrimi? Au varsat destule ele, care nu mai plang
Lacrimile nu dau paine, si nici jimbla cea uscata
Nu se cumpara cu ele, daca pica sau se strang.

A! Civilizare! Secol de progres si industrie,
Ai masini de aburi duse, si cu trasnetul te joci,
Secol plin de prevedere, secol de filantropie,
Tu ai intrecut desigur ale Romei vechi epoci,
Imparat atotputernic, pe uscat ca si pe valuri,
Iti indeplinesti menirea si nu am de zis nimic,
Dai femeilor calvaruri si poetilor spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice ca esti mic?

II.
Viscolea cumplit afara si era o noapte sumbra,
Se ghiceau, plutind prin colturi, bestiale nazuinti,
S-aratand ale lui clape, un clavir zambea din umbra
Ca o tanara femeie ce-si arata albii dinti.
Scaune si canapele avand droturi sfaramate
Prin zgaita lor damasca de un verde spalacit,
Dau afara-n somaldoace, dintre panteci scufundate,
Caltul obosit de slujba unui loc neodihnit.
In pereti, vreo doua cadre de femei in pielea goala,
Ca in piepturi sa destepte a dorintelor rascoala,
Iar pe scaune, trantite, cateva cadavre vii,
Mute intre ele, insa, vorbarete daca vii
Ele toate poar ta-n fata ca pecetie cumplita
Suf leteasca pravalire pentru veci intiparita...

O femeie mai batrana le dezmiarda parinteste -
Lina este deocamdata mai frumoasa, - s-o iubeste
Deocamdata, dintre toate, intr-un chip deosebit
Insa nu dispretuieste nici pe Mimi - o nebuna
Ce stiind ca sa-ndrageasca, de nimica nu e buna
Nici pe Liza, nici pe Mita, nici pe Ana - unguroaica
Care poar ta sange rosu sub o piele de nemtoaica.
Toate fetele sunt bune, si a car nii exploatare
Sa-nzeceasca capitalul intr-un singur an e-n stare.

III.
Zoe - fata mai bruneta - la fereastra alergase
Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopotei,
Caci o sanie in curte pe zapada-alunecase,
Si intrara in odaie cativa tineri derbedei:
Erau patru - intre care, un vlajgan scapat de scoala,
Care inca nu-nsemnase pe a vietii sale coala
Cu condeiul voluptatii vorba magica Amor.
Mai frumos ca sfantul Gheorghe, isi da aere viteje
Ele - repede ghicindu-l, se-ncercau sa-l prinda-n mreje,
El, rosind ca o cireasa, se facea-ntreprinzator,
Si cu vinul ce bause, ca turtit sa fie bine,
Si cu ochii mari si negri ce catau in ochii lui,
Ii parea cum ca odaia se-nvarteste, si, in fine,
Lesne poti sa mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.
Unul cate unul, dansii, cate patr u, dispar ura
In odaile de-alaturi cufundate-n umbra sura,
Far-a numara cadavrul ce-l avea fiestecare
Ca mecanic sa palpite sub a buzei sarutare.
Cate patru, si sunt tineri! Cate patru, si din ei
Ce-si prostituie junetea la pierdutele femei,
Cangrenandu-si corp si suflet cu o minte neinteleapta,
Se va naste viitorul, si posteritatea dreapta.

IV.
Dar din trei, uitate-n jeturi, cea mai tanara-ador mise,
Insa somnu-nseninase chipul vested si-ncruntat,
Scuturand pe alba fr unte umbra jalnicelor vise,
Cand copilul dinauntru iesi palid, dar barbat
O mandrie triumfala corona frumoasa-i fata,
Si din ochii lui in cearcan care veseli dau ocol,
S-ar fi zis, de orisicine, preursirea ca-l rasfata
Si ca este dintre-aceia care-ajung la Capitol,
Ca degraba castigat-a vreo victorie-nsemnata,
Ca de groaza lui dusmanii au dosit-o ca misei
Nu! Victoria cea mare, batalia castigata
Nu este decat podoaba tineretii, dezbracata
Pe un cor p ce i se dase pe-o moneda de cinci lei.

Mai veni putin la urma un batran uitat de vreme,
Ramasita lui de zile ca sa-si dea mai iute-n jaf
Patrundea, voios si sprinten, fara s-aiba a se teme,
Caci izbanda barbatiei si-o gasise intr-un praf.
Mai veni si o fiinta cu privirile in ceata,
Ce intra, precum se intra in oricare cafenea,
Ca sa-ti iei cu nepasare lingurita de dulceata
Si sa pleci trantind in tava gologanii pentru ea.

Mai venira - nesfarsita ar putea ca sa ajunga
Lista celor care intra, lista celor care ies
Primavara, ziua creste, insa noaptea e tot lunga
Pentru carnea ce se vinde palpitand sub interes.
O! si cugetand ca, poate, injositele fiinte,
Daca n-ar fi fost in lipsa ticalosului metal,
Ar fi mame, coronate cu sperante si credinte,
Iar nu frunze tavalite intr-al ulitei canal.
O! si cugetand ca, poate, daca-ar fi avut in lume
Inimi pline de iubire sa le tina loc de mume,
Sprijinul vreunui frate, care vine cand il chemi,
Sau mangaietoarea voce a prieteniei sfinte,
Cu povetile-ntelepte din risipa-i de cuvinte,
Spuneti-mi, e cu putinta sa te-opresti sa nu blestemi?

V.
Lumanarile scazute sovaiau - si prin odaie
Focul ce murea in soba c-o albastra valvataie
Flutura, trecand pe chipul unei searbade femei.
Singura mai ramasese dintre celelalte toate
Insa, din minut in altul, randul o sa-i vie poate -
Si va trebui, atuncea, ca sa-si faca randul ei.
Inca-n floarea vietii sale, ea ce este mai trecuta,
Este insa osandita ca sa fie mai pierduta,
Sa se plece, mai supusa, la un semn - la un cuvant
O tineau de mila, poate, sub acel coperamant,
Si cand aspra saracie zilnic se insarcineaza,
Pe tablitele pierzarii sa inscrie nume noi,
Mila, intr-o dimineata, te caieste, si ofteaza,
Dar te ia frumos de mana, si te-ar unca in noroi.
Ea stia prea bine aceasta, si supusa la porunca
Isi urma osanda vietii intr-a vitiului munca,
Iar Frineie, despletita, isi facea un piedestal
Dintr-a cor pului osanda, dintr-a vorbei degradare,
Si din tot ce ingrozeste, si din tot ce e in stare
Ca sa smulga trandafirii dintr-un suflet virginal,
Sau sa faca sa tresara patimile-n amortire
Dintr-un suflet peste care, ca un vant de pustiire,
A trecut desfraul rece cu instinctu-i bestial.
Insasi fetele pieirei o priveau cu ingrozire,
Sau cu scarba, de la dansa, intorceau a lor privire,
Nevorbindu-i timp de ore, si de zile, si de luni;
Ea-nfrunta cu nepasare revoltatele furtuni
Trasnetul putea sa cada, c-ar fi ras si-atuncea inca
Inima i se schimbase in prapastie adanca,
Pe-ale carei margini triste nu mai creste iarba chiar.
Si din care nu reurca nici rasunetul afar'.
Unde se gandeste, insa, stand in jetul ei trantita?
Fata ei odata muta e acuma-nsufletita
Iat-o Pare ca vorbeste far-a zice un cuvant
Pare c-o-nfasoara valul unei cresteri ingrijite
Pare-a nu mai fi femeia cu simtirile tampite
Si c-a tresarit cenusa intr-al inimii mor mant.
Care vis o naluceste? Care inger o insuf la?
Iat-o Se ridica, umbla - pe cand vantul care suf la
Bate-n geamuri, bate tare, si le zguduie cumplit
Falfaiesc in candelabre lumanarile deodata
Insa ea se indrepteaza, palpitand transfigurata,
Spre clavirul ce-i zambeste printre fildesu-nvechit.
Degetele-i desirate calca clapele sonore
Ar monia se desteapta, lenevoasa, la-nceput,
Visatoare ca fecioara cugetand in timp de ore,
La barbatul ce iubeste fara ca sa-l fi vazut.
E melancolia dulce dintr-o tainica-adiere
E murmur ul plin de soapte al paraului duios
E o voce ce sopteste, ca sa-si uite de durere,
Un refren din cate-un cantec simplu si copilaros.
Insa, fiecare nota, e o perla care scapa
De sub degetele albe ce aluneca pe clapa
Ca sa mearga sa se sparga cu un sunet cristalin
E o melodie sfanta de pe-o harpa inspirata,
Este dulcea sarutare de pe buza adorata,
Este-a ingerilor voce dintr-un cer de soare plin.
Si cu cat clavir ul varsa note mai ar monioase,
Cu atata se fixeaza ochii ei deschisi si mari
Intr-o ceata, pe sub care vede zilele-i frumoase
Strecurandu-se intocmai ca fantasme legendari
Vede casa-i parinteasca si cu stresinile-i late
Pe sub care se agata cuiburile daramate
Randunelele pe-alaturi dau ocoale neincetat;
Muma-sa-n pridvorul verde o priveste cum se joaca,
Fetele vin la fantana, pe cand popa-n toaca, toaca
La biserica din sat.
Soarele pe dupa dealuri cu incetul se ascunde
Si arunca o privire poleita peste unde,
Roata morii se-nvarteste, vantul sufla prin zavoi,
Tur mele de la pasune trec mugind in jos pe vale
Clopoteii de la capre zanganesc voios in cale
Scumpa ei copilarie se rentoarce inapoi.
Insa scena se preschimba, pe cand rauri de-armonie
Se revarsa in cascade de sub degetele ei,
Si pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face sa vorbeasca inima unei femei.
Dreapta ca o somnambula, ea loveste-automatic
Fildesul sau abanosul invechitului clavir,
Pe cand ochii ei in zare urmaresc un chip simpatic
Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir.
Vantul scutura fereastra! - Ea nu vede, nici n-aude!
Focul moare trist in soba, lumanarile palesc
Ea tresare - ea renaste - geme cu accente crude,
Caci si clapele au limba, caci si clapele vorbesc.
E pierdut, pierdut trecutul! E pierduta fericirea
In prezent, nici chiar nadejdea, viata moarta, si-njosirea
In trecut, era iubire, erau raze, era trai
In prezent, ticalosia; in trecut, un vis de mai.

VI
Incepuse, far' sa stie, pe divinul Trovatore,
Opera care vorbeste cu poetii-n orice ore,
Si pierduta-n reverie, ajunsese-n acea parte
Cand durerea-n Mizerere printre inimi se impar te
Si cand Verdi impr umuta note de privighetori
Ca sa zboare, dus de ele, pan-la cei nemuritori.
Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozava,
Si patrunsa de-o simtire dureroasa, dar suava,
Degetele-i descarnate de abia mai izbutesc
Din clavir sa redestepte cantecul dumnezeiesc
Mizerere! Mizerere! Dansa-n lacrimi izbucnise
Pe octavele-amutite mainile-i incremenise
Ea uitase ce e plansul de sunt ani indelungati
Armonie! Limba sfanta, care e s-a ta putere
Daca faci sa curga lacrimi ca o dulce mangaiere
Chiar din ochii ce de ele se arata mai secati?
Care e s-a ta putere, tu ce-nsufletesti indata
Chiar cadavr ul unei inimi intr-un piept inmor mantata,
Si aci ne faci sa plangem si aci, ca sa zambim?
Nu esti tu vreo voce dulce de prin cer uri exilata
Daca tu ne faci cu ele ca prin farmec sa vorbim?
Ar monie! Limba sfanta, limba plina de simtire,
Tu dai cantecului aripi si-l inalti de la pamant
Intre suflete si ceruri esti trasura de unire,
Si cand nu mai canti in suf let, omul intra in mormant.
Ea plangea Era scapata Dar, c-o grea scartaietura,
Usa se deschise-atuncea, si-njurand de dumnezei,
Un bacan cu ceafa groasa, mirosind a bautura,
Puse-o lunga sarutare pe-ofilita ei figura
Toti ne-avem destinu-n lume El pe-al sau, si ea pe-al ei.

(1895)




Noaptea de februarie


Aceasta pagina a fost accesata de 1587 ori.