Noaptea de ianuarie

Noaptea de ianuarie

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti



Lui C.C.Arion


Revolta
I.
Deznadejde fioroasa, stralucitu-mi-ai pe fr unte,
Si incinsu-m-ai cu flacari care-ntreg m-au mistuit,
Nu mi-ai pus pe piept o stanca, mi-apasasi pe el un munte,
Dar mi-ai dat s-a ta putere spre a nu fi de el strivit.
Imi facusesi o coroana ce ca pietre nestemate
Avea lacrimile mele ce luceau la focul tau;
M-ai tinut in orice clipa cu simtirile-ncordate,
Mi-ai fost sora preaiubita si mi-ai fost si crud calau.
Ca Iacov frumos si tanar ce-adormise la fantana,
Desteptat fara de veste de un inger lucitor,
Ma chemasi la lupta crunta si ai vrut sa-mi fii stapana
Si sa-mi pui pe beregata uriasul tau picior
Ca Iacov intrai in lupta s-am iesit ca el de-asemeni,
Si nici tu nu esti invinsa si nici eu invingator,
Dar alaturi de-oboseala ne-am culcat ca niste gemeni
S-am dormit, de este-o vreme, intr-un somn ingrozitor.

Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase
Mi-a vazut a vietii nava ici si colo alergand,
Dusa-n voia intamplarii pe-adancimi intunecoase,
Care n-au fost masurate nici de ochi si nici de gand.
Spre limanul care-l caut ma tot duce-a mea simtire,
Dar pe cand il cred aproape nici in suflet nu-l gasesc,
Si pe veci aceeasi groaza port si-n minte si-n privire,
Catre nici un tarm al vietii n-am s-ajung sa odihnesc.

Lemnul daca arde-n vatra a ramas cenusa rece,
Ce mai caut oare-n lume dac-am dat tot ce-am avut?
Sunt un soare care-apune, sunt un cantec care trece,
Sunt o frunza care zace pe al vietii negru lut.
M-am nascut in niste zile cand tampita burghezime,
Din tejghea facand tribuna, legiune de cotcari,
Pune-o talpa noroioasa pe popor si boierime;
Zile cand se-mparte tara in calai si in victime
Si cand steagul libertatii e purtat de carciumari.

II.
Inimi reci ca vantul iernii, psalmodii pe-acelasi metru,
Voi, ce vecinic infranate de al linistii tic-tac
Regulat orele vietii bateti ca un cronometr u,
Stiu ca versurile mele in adancul vostru tac.
Ele nu va spun nimica, - sunt cuvinte fara viata,
Cel mult sunete deserte pentru moartea ce va-ngheata;
Dar pe harpa mea de aur poezia va zbura
Si acum si totdeauna: - si puteti ramane mute
Lara si Romeo vocea vor veni sa-mi imprumute,
Si cu dansii pe-ai mei umeri aplecati ca niste ingeri
Se vor smulge de pe buze-mi armonii muiate-n plangeri.

Credeti oare ca un cantec cand din suflet se revarsa
Se asteapta sa rasune printre suflete de morti?
Credeti oare ca o frunte cand de foc ceresc e arsa
Si strabate c-o scanteie l-ale raiurilor porti,
Vrea sa stie de-omenire, cand pe-a cerului carare
Coronati de-o stralucire de lumini dumnezeiesti,
Heruvimii se coboara intr-a gandului cantare
Pentru-a-i da si consfintirea armoniei ingeresti,
Sau ca roua pica, poate, pentru frunze ce zac moarte
Prada pulberii in care le ia vantul sa le poarte?

Insa voi, ce-ati plans cu mine pe ruinele simtirii,
Fratii mei de cugetare, fratii mei de suferinti,
Voi, ce-ati fost luati ca mine pe-aripa nenorocirii,
Dand la vanturile soar tei aspiratii si credinti,
Voi, care-ati trait ca mine intre cearcane inguste,
Sfasiati de-al vostru suflet ca de lacome lacuste,
Voi puteti a ma-ntelege, caci voi singuri ati trait
Este o poema-ntreaga de-a fi plans si suferit.

Voi care cunoasteti viata sub oricare forma - voi,
Frunze vestede, purtate de rastriste prin noroi,
Voi care-ati umblat pe uliti fara haine, fara paine,
Si v-ati dus prin ploi si zloata cum se duce cate-un caine,
Ridicand in lupta vietii frunti semete de eroi,
Voi, nesiguri nici de astazi si nesiguri nici de maine,
Voi puteti a ma-ntelege, caci voi singuri ati trait
V-a fost frig si v-a fost foame, insa nu v-ati umilit.

Voi, care in nopti senine ati pandit pe sub ferestre
Pe cand luna-mbraca zidul cu tapetele-i maiestre,
Pe cand vantul pleaca fruntea teiului mirositor;
Inimi vecinic zbuciumate, sub al dragostei fior,
Tineri care, din femeie, v-ati facut o zeitate,
Corpuri necorupte insa, suflete electrizate,
Voi puteti a ma-ntelege, caci voi singuri ati trait
Este o poema-ntreaga sa poti zice: Am iubit.

Voi ce-ati fost purtati pe aripi de-o cereasca inspirare,
Geniuri ce-mbratisarati toata-nvatatura mare,
Voi ce-ati despicat natura c-o privire de vultur,
Cugete, adanci prapastii ca al cerului azur,
Harpe tainice atinse de suflarea nemuririi,
Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirii,
Voi puteti a ma-ntelege caci voi singuri ati trait
Sufletul e o poema cu un cer nemarginit.

O! dar voi, care prin viata ce pe buni si rai adapa,
Treceti fara-a lasa urme ca si cainele prin apa,
Grasi, pedanti, burdufi de carte si de-nvatatura goi -
Bogatasi ce cu piciorul dati la inimi in gunoi,
Parveniti fara rusine, mizerabili ce la car ma
Faceti salturi de paiate pe franghie sau pe sarma,
N-am cu voi niciun amestec, caci in lume de-ati trait,
Este o satira-ntreaga faptul ca v-ati zamislit.

III.
Aide, soarta nempacata, scoala-te din nou la lupta
Sau da-mi viata, sau da-mi moarte caci din somn m-am
desteptat;
Ia pumnalul las dar sigur, daca sabia ti-e rupta
Sa-l infigi pan' la prasele intr-un suflet revoltat,
Sapa-mi groapa cat de-adanca, fa-mi dusmani chiar dupa
moarte
Cand topit imi va fi corpul, voi fi campul plin de flori,
Inimile simtitoare au la piepturi sa le poarte -
Voi fi cer, parfum si soapta, si nu poti sa ma omori.
Poti s-apesi peste-ai mei umeri cu puteri nenduplecate,
Poti sa-mi storci cumplite lacrimi sau un ranjet fioros,
Voi gasi in orice timpuri cate-o inima de frate,
Voi gasi in orice timpuri un rasunet mangaios.

Dar cum noaptea sta sa piara, ca prin visele-adorate
M-am simtit mai viu, mai tanar, cu durerile-alinate,
S-am zambit, uitand veninul care-n suflet mi s-a strans,
Caci, fireste, viata este tot ciudata comedie
Care-amesteca-mpreuna si dureri si bucurie,
Punand lacrimi langa zambet, punand zambet langa plans.


(1895)



Noaptea de ianuarie


Aceasta pagina a fost accesata de 1094 ori.