Stepa

Stepa

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti



Ilustrului poet rus, A.S.I. Marelui Duce Constantin


I
In zadar, asupritoare, omenirea-nainteaza,
Stepa larga e si astazi un domen necucerit;
N-o despinteca nici pluguri, nici orase n-o brazdeaza.

Pe sub iarba matasoasa, cu talaz netarmurit,
Se revarsa, fara margini, printre locuri mlastinoase,
Si de ceruri se izbeste alergand spre rasarit.

In acea salbaticie de pustiuri onduloase,
In picioare calc trecutul, corp si suflet ma cufund,
Uit o viata amarata de ultragii sangeroase,
O renastere intreaga intr-un vis tot mai profund.

II
Si sub aripa ciudata ce mi-o simt trecand pe frunte,
Ma revad baiatul tanar cu superbe-nsufletiri,
Blond copil, care cuteaza preursirile sa-nfrunte.

Liberat de-orasenismul subtiatelor simtiri,
Diezata nu mai tipa nici o voce patimasa,
Stepa, stepa se imbraca cu solare razlatiri.

Verdea papura vuieste pe campia uriasa:
Flori albastre si flori rosii, libelula si tantar,
Scanteiaza ca-ntr-un cantec de idila dragalasa,

Si intinderea sclipeste, si sunt singurul ei tar.

III
Parul meu aprins de soare este tot o scanteiere
Caldul sange prin ar tere navaleste, intetit
Pentr u calul strans in pulpe sunt salbatica durere.

De-o naprasnica putere ma resimt insufletit
Pe potrivnica fecioara as turba-o sub placere,
Si dusmanul, dintr-o data, l-as infige sub cutit.

Pe-ar masarul meu de ste pa, ca naluca orbitoare,
Trec, vartej de aur rosu, de nisip infasurat,
Si cand luna stoarce lapte peste iarba soptitoare,

Stele clare privegheaza cortul meu nemasurat.

IV
La manerul unei spade peruzeaua cand zambeste,
Radiaza o poema, gand pe suflet domnitor,
Cand joci calul in boestru sau cand pintenu-l iuteste.

Intr-o magica splendoare zbori de lume uitator,
Nici sageata nu te-ntrece si te-avanti fara-ncetare,
Sub un far mec de himera, dupa ea ur maritor.

Din real iesit afara nu mai esti ca orisicare,
Te-nzestrezi cu maneci rosii la tunica de satin,
Chipes, nalt, cu stema-n frunte, pleci pe visul tau calare,

Si se uita, si se uita mizerabilul destin.

V
Inainte! este soapta ce din toate se ridica
Printre smarcuri se desira caravana ce pandesti,
S-a mongolilor escor ta e o stavila prea mica;

Mai avuta va fi prada decat singur te gandesti...
Melancolica te-asteapta fidantata pe confine...
Ca pur tata fu in suflet vei putea sa-i dovedesti...

Instela-vei par ul negr u cu o spuza de rubine,
Strecura-vei, intre sanuri, diamantul sugestiv,
Pe grumazurile albe lacrama-vei perle fine...

Fericirea este, poate, intr-un zambet fugitiv.

VI
Inarmat cu barbatia ce-nseta pe Michel-Angel,
Nimicita o vei tine sub triumful masculin,
Vis in care te va crede o-ntrupare de arhangel.

Nentocmind decat un suf let, caci a ta va fi deplin,
Intr-o noapte o vei smulge si de mama si de tara,
Alba luna, dupa dealuri, cand aluneca-n declin.

Fericita, o vei duce sub un cer de primavara,
Iar pe ierburile stepei, un palat miraculos,
Il vei face, ca prin farmec, dintr-o data sa rasara,

Intinzandu-si umbra-n veacuri enigmaticul colos.

VII
Dar un crivat napusteste viscolirea lui brutala
Inspirarea exaleaza un suspin automnal,
Si pustia inghetata se desfasura fatala.

Viata insa nu-nceteaza cursul ei fenomenal,
Din cenusa cea mai rece, izbucneste infocata,
Se va-ntoarce, se va-ntoarce, stralucitul Germinal.

Si mi-e inima, zadarnic, de rastriste incercata:
Pentr u veci, sub deznadejde, nu se poate mormanta...
E tot raiul de-altadata, e tot cuibul de-altadata...

Ce-a-nflorit, reinfloreste, ce-a cantat, va mai canta.



(1895)



Stepa


Aceasta pagina a fost accesata de 3236 ori.