Din carnetul unui dezertor

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti

26 august, 7 1/2 ore a.m. - Alaltaieri dimineata am trecut Dunarea. Am lasat pe ai mei, si a trebuit sa merg de nevoie. Convoiul din care fac parte se indreapta spre Plevna. Soldatii, cu pasuri mecanice, cu ochii morti, se apropie dobi- toceste de primejdie. Printre ofiteri, cei tineri de tot sunt mai aprinsi. Sa mori pentru tara este datorie si glorie, zic ei.

9 ore 1/2 a.m. - Latrarile salvelor de pusti incep sa se auda. Bubuirile tunurilor isi incruciseaza sunetele. Citiva locuitori ce intilnim ne spun prapastii. Credinta lor este ca turcii vor fi biruitori. Unul din ofiteri, vazindu-i coprinsi de groaza, voieste sa-i imbarbateze; cum s-ar zice, sa le ridice moralul...

- Ce? Nu va e rusine sa fugiti? N-o sa murim toti odata?

- Apoi, de! domnule, raspunde unul scarpi- nindu-se in cap, asa o fi, da' de ce sa murim cu zile?

si taranul isi urmeaza drumul spre Dunare.

Acest "de ce sa murim cu zile" al lui n-a miscat pe nimeni; pe mine insa m-a pus pe ginduri.

12 ore. - Loviturile de tun nu se mai aud, cu toate ca ne apropiem de Plevna. Dar cum ne oprim, izbucneste dintr-un nor de praf o rapaire de cai ce alearga catre noi si soseste, val-virtej, impreuna cu carutele Crucei-rosii.

Doamne, Dumnezeule! De sub coviltirile lor se ridica numai gemete sfisietoare. Cind trasurile trec, prezintam armele ca un singur om. Intr-una zarim, lungit, un baiat ca de 22 de ani. El e galben ca moartea, si are doua decoratii pe piept.

- Unde e ranit? intreaba capitanul nostru.

- Sa traiti, domnule capitan, un obuz i-a luat amindoua picioarele.

si trasura cu baiatul fara amindoua picioarele, si cu doua decoratii pe piept, trece.

27 august, 8 ore seara. - Detasamentul nostru a sosit de ieri, si generalul, dupa ce ne-a trecut in inspectie, ne-a spus citeva cuvinte bine simtite, iar la urma, inconjurat de statul sau major, a intrat in baraca sa de scinduri in care si-a asezat cartierul. Peste un sfert de ora, eu, si un alt soldat, am fost trimisi sa schimbam garda de la usa baracei.

Generalul prinzea inconjurat de statul sau major.

Pe la trei ore alti soldati ne-au inlocuit. La patru, colonelul ne-a scos in front si ne-a citit o poezie razboinica pe care d. Alecsandri a scris-o la mosia sa Mircesti. Cuvintele de dor si de soimi ne-au umplut auzul in timp de citeva minute.

29 august, l0 ore a.m. - Tot ce am vazut ieri nu se poate spune. Vaile, dealurile, albia apelor sunt impestritate de lesuri. Turcii au ciopirtit pe morti si nu se intimpla rar sa dam de picioare si de brate razlete.

Londra, 30 octombre. - in ziua de 30 august, colonelul ne-a adunat odata cu revarsatul zorilor si ne-a spus ca ceasul hotaritor a sunat, ca trebuie sa murim pentru tara pina la cel din urma roman. (Dar atunci?)... Ca daca vom sti sa murim, numele are sa ne ramina nepieritor ca ne asteapta gloria si ca sa ne facem demni de stefan cel Mare si de Mihai Viteazul.

Preda, un soldat voinic, a iesit din front si a spus colonelului ca sa traiasca, dar ca are copii si ca cine o sa ingrijeasca de dinsii daca o muri el?

- Va sa zica, cutezi sa-mi spui ca esti un las? a fost raspunsul colonelului. Apoi, a poruncit sa-l puna la asalt in cele dintii rinduri.

si printre domnii ofiteri, nu se mai auzea decit tara, gloria, onoarea militara.

Preda insa ma intreba ca ce este las? Iar daca i-am spus ca las va sa zica fricos, a stat de s-a gindit ce s-a gindit:

- Apoi de, imi spuse el. De frica, mi-e frica - ca de moarte cum sa nu ti se faca parul maciuca?

Mirat, nu i-am mai zis nimic, dar el tot nu m-a lasat in pace:

- Da' bine, domnule, de batut de ce ne batem?

intrebarea lui mi-a dat de furca. Cu toate astea, am cautat sa-l domiresc:

- "tara, onoarea militara, gloria".

Preda, insa, s-a dus miscind din cap, si cind s-a auzit semnalul atacului, ia-ne, pe Preda si pe mine, de unde nu eram.

Cum s-a intimplat lucrul e greu de spus. Tot ce mi-aduc aminte este ca, cu cit se apropia ceasul hotarit, cu atit ma simteam coprins de o neliniste mai mare. O tremurare nervoasa ma scutura din crestet in talpi. O sudoare rece ma trecu. Inima incepu sa-mi bata in asa chip, incit credeam ca are sa-mi sara din piept. Timplele imi zvicneau. Ma-ntorceam spre copilaria mea, si vedeam pe mama, pe tata. imi infatisam stradania mea pentru invatatura: ducerile la liceu, pe ger, pe ploaie, pe zaduf; clasele trecute pe rind, la urma, bacalaureatul, aceasta culme la care ajunsesem conjugind pe tipto, tiptis, tiptomen, tiptete, tiptusi; sperantele, aspirarile mele, tot ce fusese in mine viu si nalucitor. si ideea de a ma jertfi pentru tara nu ma incalzea. "Onoarea militara" ma lasa rece. Gloria sa fac parte dintr-o jertfa de oameni, spre a fi pe placul unui partid, unui guvern sau unui stapinitor - fie chiar pentru ca sa inzestrez Europa cu un regat nou - nu-mi zimbea, imi amortea bratele si picioarele.

Ce? pentru asta sa ma fi trudit eu in scoala si in viata? O clipa imi fu de ajuns ca sa-mi dau seama despre intreaga falsificare a indrumarei sufletesti a oamenilor impotriva simtirilor firesti.

Caci, da: mi-era frica, si nu-mi era rusine s-o marturisesc. Teama, groaza chiar, sunt simtiri cel putin tot atit de respectabile ca vitejia. Dumnezeu le-a pus in om ca sa-si apere prin ele nepretuitul dar al vietei pe care el i l-a facut.

si sa nu se creada ca judecam asa sub stapinirea imprejurarilor. Astazi chiar, cind ma aflu la adapostul departarei ce am pus intre mine si laurii cimpului de bataie, vitejia soldatului care se duce sa moara din porunca venita de sus, si numai pe temeiul unor vorbe sforaitoare, mi se pare o indobitocire fara seaman.

Dar merg mai departe, si intreb: Ce e dator sa faca un popor in alte imprejurari - bunaoara cind e atacat?

E dator el sa-si apere sau nu tara?

Toti vor zice ca da. Eu zic ca nu. Caci pierde altceva un stat invins si desfiintat, decit legiuirile ce-l cirmuiesc si pe stapinitorii lui?

Londra, 1914, iulie in 5. - Am dat peste acest carnet in hirtii vechi. Doamne! Cita vreme a curs de atunci! E insa cu putinta ca eu sa fi cugetat astfel? Ce e drept, sunt de atunci treizeci si patru de ani si n-aveam decit douazeci si unu. Dar unde e adevarul? si, cind am judecat bine? Atunci? Sau acum cind cred ca cel care a scris rindurile din carnet a fost un batut la cap si un infumurat?

Londra, 1914, iulie in 6. - Nu stiu de ce, de cind am gasit acest blestemat de carnet nu mai am astimpar. Mereu il recitesc ca sa-mi intaresc credinta ca in l877, n-am fost nici nebun si nici un ticalos. si cu toate aceste ceva imi spune ca am fost si unul si altul. Care - care e adevarul?

Toate insemnarile mele, din paginile carnetului, ramin, din punctul de vedere al cugetarei, in picioare. in nici una din scrierile mele englezesti - caci astazi o pot spune eu insumi despre mine, sunt unul dintre cei mai vestiti autori ai Marei Britanii - in nici una din ele nu am atins o mai inalta culme in domeniul speculatiunilor...

De ce, de ce dar sint nemultumit de mine si in temeiul carui cuvint ma osindesc pentru ce am facut?

Poate sa insele oare judecata?

Londra, 1914, iulie in 7. - imi recitesc ultima opera engleza. Edward Haldstrom, - nume sub care englezii ma cunosc si ma ridica in slavi, - va repurta si de rindul acesta un succes senzational.

Cu toate aceste, sunt altii care ma intrec in putere stilistica si in patrundere, in arhitectura unei scrieri - stiu eu? poate si in simtire...

De ce, dar, majoritatea cititorilor si criticilor ma pune mai presus de ceilalti scriitori?

Ei! - De ce? De ce aceasta?

Londra, 1914, iulie in 8. - Reiau in miini si astazi mizerabilul carnet. Sunt mai nemultumit ca oricind dindu-mi seama ca ce credeam atunci ca e adevarul, nu-l mai cred astazi. Oare mintea sa insele neincetat sau, ce ar fi mai trist, sa nu fie, in sine, nici un adevar statornic? Adevar ieri, minciuna miine?

Londra, l9l4, iulie in l8. - Opera despre care am vorbit a aparut in sfirsit. Prin librarii se bat pe ea. Ziarele spun despre mine ca sunt cel mai original dintre toti autorii pe care i-au avut englezii. (Nimini nu-mi stie origina straina). Criticii se indoiesc chiar ca voi putea vreodata sa fiu intrecut in originalitate.

Simtirea mea, zic ei, n-a avut-o nimeni.

A!... simtirea...

Londra, 1914, august in 13. - in adevar, sunt urmarit de fraza aceasta: "ca simtirea mea n-a avut-o nimini".

Eu cred ca, critica trebuia s-o rectifice astfel: "simtirea lui Haldstrom n-a avut-o nici un autor englez".

si de fapt asa e... Nu pentru ca eu simt mai puternic decit alti confrati de-ai mei... Simt insa intr-un fel care e al meu prin nastere si care nu poate sa fie pentru ei decit altul. E si firesc. Eu sunt roman, si ei, englezi.

Londra, 1914, 20 august. - Aceasta deosebire de suflet e poate si cauza marei mele izbinzi printre dinsii...

Dumnezeule! Cugetarea e nimic, e o alcatuire de vorbe mestesugit asezate pentru a face, dupa placul tau, alb din negru si negru din alb. Tot ce e cugetare, e sofism, intortochiere.

Dumnezeule! Mi se pare ca sunt pe calea adevarului, si ca el nu e decit in simtire.

Londra, 1914, 23 august. - Citii azi prin ziare ca Romania si-a mobilizat in parte armata si cu toate ca in Bucuresti n-as fi ajuns altceva decit un biet reporter de gazeta, - sau mai rau inca - un biet copist - si cu toate ca am plecat din tara de treizeci si patru de ani si ca am aflat aici si glorie si avere - vai! acum abia imi dau seama ca intre sufletele de aici m-am aflat totdauna strain...

Londra, 1914, 28 august. Hotarit: tot ce am insemnat in acest carnet inainte de plecarea mea in Englitera n-a fost si nu e adevarul.

Adevarul trebuia sa-l caut in simtire, iar nicidecum in cugetare. Dar, pe atunci, eram un copil. Mi-au trebuit 34 de ani de instrainare ca sa simt cit de roman am ramas.

Judecata m-a ratacit; simtirea ma rascumpara si ma readuce pe calea sfinta spre care ma in- drepteaza inima.

Hotarit: cind un popor poarta razboi cu altul, el nu lupta sa-si mintuiasca legile si pe conducatorii lui... isi apara sufletul.

Muriti, muriti romani, pentru ca sa traiasca tara voastra.

Miine plec.

Vin sa mor cu voi.

Paginile din carnet se sfirsesc aci.

Din carnetul unui dezertor

Aceasta pagina a fost accesata de 1465 ori.

Din carnetul unui dezertor

Din carnetul unui dezertor

de Alexandru Macedonski

Biografie

Opera