Costica

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti

Numele i l-am spus. Este una din acele searbade si poetice figuri ce sa intilneste uneori pe ulitele noroioase ale Bucurestilor.

Ochii lui mari si negri, fruntea lui larga si umbrita de un nar mladios, pareau ca spun ceva, dar vorbele lui nu spuneau mai nimic.

in scoala fusese cel mai lenes; raminea repetent in mai toate clasele si baietii il huiduiau.

Nu-si facuse nici un prieten de copilarie, si de aceea, vazindu-l pe podurile Bucurestilor, cunostintele de caciula ce avea, nu puteau sa stie nici daca e din Bucuresti, nici daca e fecior de boier, nici daca e fecior de parvenit.

Ura poeziile si poetii.

Ura femeile.

Ura societatea.

si cu toate aceste, poeziile il fermecau fara sa vrea, caci era poet.

Femeile - oachese sau plavite - treceau noaptea pe dinaintea ochilor sai pe jumatate inchisi, ca niste naluciri.

Societatea il atragea, caci nu era mizantrop.

Multi erau mirati de un caracter ce sa dezmintea pe fiecare moment in asemenea fel.

Inima sa era un fel de gazda ce nu inchidea casa la nici o simtire.

Erau momente cind era bun, momente cind era rau.

Fara a fi citit pe Lara, era un fel de Lara.

Fara a fi citit pe Rola, era un fel de Rola.

Crud ca Neron.

Blond ca Isus.

Adinc ca Darwin.

Domol ca Platon.

Rob al carnii ca un satrap.

Dezmatat ca Neron.

Sfiicios ca Iosef.

Elocvent ca Cicerone.

Astfel este Costica, si vocea sa vibreaza aici ca o melodie, si rasuna aci ca un racnet.

Daca ar fi avut avere, ar fi Antichristul, si ar fi tirit in urma sa lumea, ingrozita si fermecata.

Ar fi semanat aurul cu acelasi dispret, fie pentru a face un act de virtute, fie pentru a se cufunda in vreo fapta mirsava.

- Mario, zicea el intr-o seara de primavara, unei tinere copile, te iubesc!

si cazuse la picioarele ei, si bratele lui ii inconjurau mijlocul, si buzele lui se apropiau de buzele ei.

Despletita, copila il ruga si se desbatea tremuratoare.

- Ma vei face sotia ta, Costica?... voiesc sa stiu mai intii aceasta, striga Maria deodata, atinsa ca de un sarpe sub intiia sarutare a tinarului.

Costica tresari. Bratele lui se dezlantuira; mina lui se raci; ochii lui se acoperira de o ceata intunecoasa.

- Nu raspunse el in sfirsit. Tu nu vei fi sotia mea niciodata.

- Niciodata? zise copila... A! dar eu nu pot sa primesc o asemenea iubire. Fugi! Paraseste indata aceasta odaie in care am avut nesocotinta sa te primesc fara stirea parintilor mei!

Tinarul se scula fara sa zica un cuvint, isi lua palaria si deschise usa.

Maria ramasese in mijlocul casei.

- La revedere! ingina ea.

- Adio! raspunse Costica si trase usa dupa sine.

Maria il auzi coborind una cite una treptele scarii. Avea sasesprezece ani si inima ei batea cu repeziciune. Se repezi la fereastra. Costica era deja in ulita si pasul sau rasuna pe trotuar.

- Costica! sopti Maria.

- Domnisoara!

- Revino. Voi sa-ti vorbesc.

- Nu.

- Te rog.

- Voi veni miine.

si el se departa.

Maria il privi pina nu-l mai vazu. El disparu la coltul unei uliti in paltonul lui cenusiu.

A doua zi noapte, Costica se reintorsese. Ea l-astepta de mult.

- si va sa zica nu ma iubesti? zise tinara fata.

- Ba da.

- Atuncea ma vei face sotia dumitale.

- Nu.

- Ma vei iubi cel putin totdauna?

- Nu cred. Tot ce stiu e ca acuma te iubesc. Nu stiu ce va fi miine.

- Dar...

- E zadarnic. Fii a mea si vom vedea...

- O!

Atita cinism, sau, cu alte cuvinte, atita sinceritate o ranise in delicateta sentimentelor ei. La aceasta exclamare, Maria inclina capul.

- Ce voiesti, domnisoara?... Dumneta esti dintr-o lume ideala... Ai citit romante... Voiesti juraminte...

- Domnule...

- Da; si ai socoti ca o mare jertfa daca ai urma inimei si naturei. in realitate insa nu faci nici o jertfa si daca m-ai iubi, daca as avea dreptul sa te string la pieptul meu, ai vedea ca aceea ce socotesti ca o jertfa nu e decit un lucru firesc, decit...

Maria plingea:

- Este cu putinta, ingina ea, sa iubesc un asemenea om, caci il iubesc, da!

Costica se apropiase de ea:

- Pentru ce plingi, zise el incet ca o suflare, inclinindu-se asupra ei...

- Te urasc domnule... O!... te urasc... Costica! zicea Maria.

Noi stim ce pretuieste ura unei femei...

si buzele lor se impreunara intr-o lunga sarutare.

Costica n-a luat pe Maria si dupa citava vreme a parasit-o.

Maria n-a gasit nimica mai bun decit de a se face calugarita.

Daca a facut bine Costica, nu stiu. Daca a facut bine Maria, nu stiu.

Daca am facut bine sa scriu aceasta intimplare, nu stiu.

Ce stiu este ca aceea ce se numeste casatorie este o institutiune omeneasca, pe cita vreme Amorul, fie ca simtire, fie ca simt, este o institutiune divina.

Costica

Aceasta pagina a fost accesata de 1681 ori.

Costica

Costica

de Alexandru Macedonski

Biografie

Opera