Carjaliul - Capitolul II

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti

Trecusera sase luni de la noaptea in care vestitul haiduc se introdusese in casa Mironescului.

Seara se intindea peste cimpuri si in departare se auzeau dulcele sunete ale fluierilor ciobanilor, cari, asezati imprejurul cite unui foc, cintau doine melancolice pe cind turmele strinse imprejurul lor aromeau linistite la auzul acestor cunoscute sunete. Luna sa inalta stralucitoare pe azurul cerului, risipind in mici bucatele dantela norilor alburii ce intilnea in cale. Cimpia era luminata ca ziua. in apropiere se afla casa Mironescului care parea a fi cufundata in cea mai deplina liniste si aceasta era natural, deoarece, la tara, proprietarii si taranii se culca mai devreme.

Smarandita locuia o mica odaita dosnica. Pe cind insa, toti dormeau, ea singura parea ca vegheaza, caci ferestrele odaii sale erau luminate.

Dar, lucru straniu, acele ferestre erau intredeschise si un murmur confuz de voci iesea din- launtrul odaii.

- Vino, zicea o voce barbateasca, vino, iubita inimei mele si iti jur ca-mi vei fi sotie. Parintii tai, carii n-ar vrea sa ne uneasca astazi cu nici un pret, ne vor ierta dupa ce vom fi uniti.

- Ce zici? raspundea o voce tinara dar spaimintata. Sa parasesc pe mama, pe tata?... Sa le pricinuiesc la batrinete o durere atit de mare! O I aceasta imi este cu neputinta si n-o voi face niciodata. Chiar aceea ce am facut, primindu-te in vremea aceasta in odaia mea, mi se pare un lucru foarte vinovat. Dar am facut-o pentru ca te iubesc si pentru ca-mi scriai ca ma iubesti...

- Ma iubesti! relua vocea barbateasca cu un ton nedescris. Ma iubesti, si te impotrivesti a ma face fericit si nu vrei sa rascumperi sufletul omului care zici ca-l iubesti si care e pierdut prin faptele sale, prin fardelegile sale. Ma iubesti si te tragi inapoi spaimintata cind voi ca sa-ti iau mina! Nu, tu nu ma iubesti si eu nu fac sa nasca in inima ta o alta simtire decit aceea a groazei.

O! puterea lui Dumnezeu e mare si ceea ce mi se intimpla nu este decit drept. Sint atit de vinovat incit orice pedeapsa ar vrea sa trimita asupra mea mi s-ar parea prea mica.

- Taci, taci, zise, tremuratoare, vocea femeiasca. Asemenea vorbe imi sfisie inima. Zici ca ma impotrivesc la fericirea ta, eu care ma simt torturata pina in suflet cind iti intilnesc privirea. Zici ca imi trag mina mea dintr-a ta pentru ca imi pricinuiesti spaima, cind stringerea minei tale revarsa in sufletul meu o dulce bucurie si cind n-o trag inapoi decit pentru ca simt ca nu e bine aceea ce fac.

in acest moment adierea vintului deschise fereastra si stinse luminarile.

Pentru prima oara buzele frumosului Cirjali sa contopira cu ale tinerei copile intr-o arzatoare si lunga sarutare de amor...

Cit timp a tinut betia lor nu o poate sti decit acea propice adiere a vintului.

Tot ce se stie insa, este ca, in varsatul zorilor, un armasar negru si repede ducea in fuga mare, departe de acele locuri, pe un tinar chipes si voinic, al carui pieptar rosu stralucea la primele raze ale soarelui, si pe o frumoasa copila ale carei brate albe ca zapada stringeau mijlocul mindrului calaret.

Aceasta se petrecea pe la inceputul anului l820, care fu un an de lacrimi pentru parintii Smaranditii si un an de fericire pentru tinara copila care devenise sotia faimosului Cirjali.

Retrasa dimpreuna cu dinsul intr-un mic sat din Basarabia [...], viata lor era o intreaga dezmierdare.

Cirjaliul, care jurase o ura neimpacata marilor pamintului si mai cu seama turcilor, uitase cu totul si viata sa trecuta si juramintul sau. Atit e de adevarat ca o femeie poate sa faca dintr-un om tot ceea ce voieste!

Din nenorocire, o intimplare neasteptata veni sa redestepte in sufletul sau ura sa un moment amortita.

Se stie ca in acele timpuri, tara, ca si astazi, gemea de multimea veneticilor, cu diferinta numai ca, atuncea, veneticii erau turcii si fanariotii, pe cind in zilele noastre, cei venetici sunt numai nemtii, si daca ne e permis sa intrebuintam o espresiune a unui vechi general roman, sunt "capetele de urs de la nordul Germaniei".

Sa revenim la naratiunea noastra.

Cirjaliul si Smarandita traiau dar, fericiti, intr-un sat din Basarabia [...]. Un singur nor insa, venea din cind in cind sa increteasca marmoreea frunte a Smaranditei. Parintii sai nu-i detesera inca binecuvintarea, n-o iertasera.

intr-o zi insa ea primi de la mama-sa o scrisoare prin care o chema linga dinsa, caci tatal sau fiind greu bolnav dorea s-o vada inainte de a-si da cea din urma suflare. De Cirjali nu se facea in scrisoare nici o vorba.

A decide pe sotul sau la o despartire, nu era lucru usor, a pleca cu dinsul impreuna ar fi fost a sa expune la blestemele tatalui sau murind, si a risca de a vedea potera punind mina pe el, caci capul sau sa pusese la pret.

Dar o femeie poate tot ce vrea, si mai cu seama o femeie iubita.

intr-o dimineata ploioasa si trista, Smarandita sui intr-o chibitca inhamata cu patru cai, surugiii haira, caii pornira, clopotele incepura sa strangane si Cirjali cu buzele inca umede de sarutarea despartirei, cu ochii plin de lacrimi, ramase mult timp in acelasi loc, urmarind chibitca cu ochii si facind sa filfaiasca batista sa in aer, in semn de adio, pina ce o vazu disparind in departare.

si cind se destepta din uimirea lui si cind se vazu ca a ramas cu adevarat singur si ca aceasta despartire n-a fost vis, el isi coperi fata cu miinile sale si se puse sa plinga ca un copil...

Daca unul din vechii sai tovarasi de haiducie l-ar fi vazut intr-acel minut, nu l-ar fi putut recunoaste desigur...

Catre seara el se intoarse cu pasi inceti catre cascioara in care locuiau, dar cind calca pragul usei spre a intra in odai, inima lui se strinse si mai mult. Intrind insa inauntru ochii lui se umplura din nou de lacrimi.

Nimic nu e mai dureros decit de a reintra in casa dupa plecarea vreunei fiinte iubite. Toate odaile ti se par pustii. Ai toate si de toate si-ti lipseste tot I Pretutindeni este acelasi gol ca si in inima ta! Apoi, cind iti arunci ochii imprejur si vezi, colo un fotoliu pastrind inca forma corpului, dincolo un trandafir ce s-a desprins din cosita sa la momentul plecarei si a alunecat pe covor, mai departe, cartea sa favorita din care se exala inca parfumul buzelor sale, acea carte care contine o intreaga poema de amor si pe care ai rasfoit-o atit de adesea impreuna cu dinsa, intreru- pind necontenit cursul citirei prin pasionate sarutari si facind astfel iluziunea sa devie o realitate; cind vezi toate aceste si cind cele mai mici gesturi, cele mai mici fapte ale acelei fiinte iti revin in memorie, o! atuncea simti cu adevarat toata durerea unei despartiri.

Nu zicem ca Cirjaliul vazu cele expuse, dar intrind in odaia de culcare, zari pe o mescioara de chiparos ghitara Smaranditei; aceasta ghitara era toata lucrata cu sidefuri si cu flori de argint. Cirjali i-o detese in ziua cununiei lor. El o avea de la tatal sau si tinea foarte mult la dinsa, mai cu seama ca avea superstitiunea ca poarta noroc.

Cu citeva zile inainte, Smarandita voind sa cinte o scapase din mina si cazind jos se sparsese.

A doua zi primi si vestea prin care muma-sa o chema sa vie cit mai in grab'.

- Vai, zisese atunci Cirjali catre Smarandita, ghitara nu s-a spart zadarnic. Acesta e un semn rau; ceva imi spune ca drumul ce vrei sa faci, daca iti vei implini dorinta, o sa-mi pricinuiasca mari dureri, mari suferinti!

Cind, dupa plecarea Smaranditei zari acea ghitara sfarimata:

- Inima mea e sfarimata ca si dinsa! striga el cu disperare. Fie ca presimtirile mele sa nu sa implineasca, adaogi el.

si pentru prima oara de cincisprezece ani cazu in genuchi, facu semnul crucii si, inaltind ochii in sus, sa ruga...

Cind iesi din odaie innoptase, dar rugaciunea ii detese putere...

Carjaliul
Carjaliul - Capitolul II
Carjaliul - Capitolul III
Carjaliul - Capitolul IV

Aceasta pagina a fost accesata de 1503 ori.

Carjaliul - Capitolul II

Carjaliul - Capitolul II

de Alexandru Macedonski

Biografie

Opera