Dies irae

Dies irae

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti



Ei se iubisera a doua zi si in zilele urmatoare asa cum nu s-a mai iubit. Dragostea lor fusese ingereasca si pamanteasca. Ei isi inecasera sufletele cu ceruri si se sfarsisera prin istoveala sarutarilor. N-aveau nevoie sa-si vorbeasca pentru a-si sti cugetarile. si le ghiceau din ochi, cand nu se uitau unul la altul, si le stiau prin simtire. Se iubisera dupa felul antic si dupa cel al zilei de azi. El se facuse miel si intinzandu-i-se la picioare isi punea capul pe genunchii ei. Facea zgoande si copilarii si nu mai vrea sa manance decat din palma ei. Vorbele lui erau garoafe rosii si imbatau. Ale ei aveau aripi leganatoare. Simtisera toate placerile si traisera toate tainele dintr-insii. Intrasera atat de mult unul in altul, prin pori, prin buze, prin rasuflare si auz, prin ochi si suflete, incat trasurile chipului lor incepusera sa se asemene. Cine nu i-ar fi stiut, si i-ar fi vazut numai, ar fi crezut ca Thalassa e un frate mai mare alaturi cu un altul mai mic.

in cele dintai timpuri el o inconjurase cu ingrijiri de frate, de tata si de mama. Cand ieseau, trebuiau sa fie totdeauna amandoi si niciunul nu pierdea din ochi pe celalalt. Jertfisera peste toi aceleasi prinoase aduse aceluiasi zeu: in sanctuar, in odaia farului, in varful lui, in umbra inaltelor ierburi si printre stanci - in fata lunii si a soarelui, in a stelelor si a marii, pe care Ie luau ca marturii ale iubirii dintre dansii; iar el, pentru a dovedi Caliopei ca o femeie nu e scazuta, prin starile in care e pusa de fire, o schimba, in unele momente, in barbat si, luand locul femeii, o innebunea si innebunea.

in sufletele lor, insa, lumina ce crestea tot mai puternica era ca, pe langa osebirile trupesti ce-i desparteau, mai se aflau intr-insii si alte neasemanari, ce se impotriveau ca unul sa se desfiinteze in celalalt. Desigur, ei nu-si dau inca seama ca tocmai aceste osebiri pricinuisera apropierea lor, cu toate ca, daca ar fi deschis bine ochii asupra miscarilor ce li se petreceau in suflete, ar fi simtit indata ca, de cum aceste osebiri aluneca spre nimicire, ei se departeaza unul de altul cu aceeasi putere ce lucrase la apropierea lor.

Dragostea din ei era deci hranita tocmai de razboirea pe care o duceau intre dansele launtricele lor porniri.

Vaporul, cu indestularea pentru toamna a paznicului farului, se arata insa in largul marii si cand Caliope il zari, pentru a nu fi vazuta de cei de pe el, se ascunse intr-o scorbore a stancilor.

Dar diminetile si serile se racoreau si iubirea lor nu mai batea din vechile aripi. ingustimea odaii, intemnitandu-i intre peretii ei, Ie curma jocurile, iar dragostea din vatra, in care focul palpaia neincetat, le cojea obrazurile. Neavand cu ce sa se indeletniceasca, isi vorbeau de nu mai sfarseau si pareau niste pasari ce ciripesc-ciripesc pe aceeasi craca. Dar dupa ce isi povestira tot, se intampla ca incepura sa se uite mai bine unul la altul, si de cate ori nu le mai lua mintea cantecul grangurului si al privighetoarei din ei, nu se mai vedeau zei, nici trupeste, nici sufleteste, ci niste sarmane si nefericite fapturi ca multe altele - ca toate chiar.

Cu toate aceste, obiceiul lua locul dragostei si neinfranta lui lege urma sa-i arunce in brate, desi placerea pe care si-o smulgeau si si-o dau nu mai era de mult cea din trecut.

Caliope - desi Thalassa isi detese silinti s-o incredinteze ca firea n-a fost nedreapta cu femeia deosebind-o de barbat prin alcatuirea ei trupeasca - nu inceta sa se gandeasca - fara ca el sa-i stie cugetarea - ca nu e umilinta mai mare ca cea care asterne pe femeie -imparateasa de-ar fi - sub marsava trufie a barbatului, oranduind ca insasi placerea pe care o va simti sa-i vie tot de la el si sa fie chiar masurata pe a lui.

Acest gand si altul, ca Thalassa este un om de pe cea mai de jos treapta, si ca-si razbuna pe ea - atunci cand o face sa-i aiureze in brate si sa-i caute singura buzele - de stravechile umiliri ale celor din care el isi are obarsia, ii incarcau ochii cu o manie vanata.

Dar pe loc ce mitocanul si mizerabilul ii arunca o cautatura, Caliope i se rearunca de gat si Priap isi reazvarlea prada pe altar. Mizerabilul si mitocanul i se aratau atunci iar zei si ea voia sa moara din nou prin amandoi, cu toate ca - aproape in aceeasi clipa - neasteptata razvratire o facea sa se apere cu unghiile si cu dintii.

Dar, la urma urmei, cea care cadea invinsa era tot ea. Neaparat ca dansa nu-si ierta nici una dintre aceste caderi si ca viata i se ducea ridicand pe Thalassa la culmea pe care popoarele isi inalta idolii, sau coborandu-l in prapastia acelor nefericiti pe care avutii acestui pamant ii schimba in bestii cu doua picioare, ce nu mai sunt legate cu omenirea decat prin chip si prin corp. Simtirea ei o tara spre el, dar Judecata o departa si caintele urmau in zadar caderilor, caci abia iesea din una si se rostogolea in alta. in Thalssa se indeplinea un proces sufletesc semanat. Copilaroasa fragezime de simtiri a inceputului dragostei lui scazuse pana ce pierise. Coborat din lumea visului in a realitatii, voia sa porunceasca si acesteia, dupa cum poruncise celeilalte; dar singura stapanire a corpului Caliopei nu-l multumea. Dusmania pe care dansa nu-si mai da osteneala sa i-o ascunda, spre a-l insela si spre a se insela asupra simtirilor ei adevarate, il indarjea sa-i caute sufletul printre carnurile ranite.

invrajbiti si crezand ca se urasc, ei isi raspundeau cu vorbe intepate si scurte, sau taceau ca si cum nu s-ar fi auzit. si, cu toate aceste, nu trecea mult si se pomeneau unul in bratele altuia. Dar vina pe care Thalassa cauta in zadar s-o ierte Caliopei era ca printr-insa fusese scos din prea inalta lui imparatie, fara ca, cel putin, ea sa-i fi dat, in schimb, una din acele betii ale simturilor in care s-ar fi intrupat toate cutremurele nemarginirii.

Dar pe ea o apasa tot asa de greu o alta simtire: priceperea ca si-a legat soarta de un om de rand, de care ar fi fost nevoita sa roseasca daca imprejurarile i-ar fi dus pe amandoi afara din insula.

Nepotrivirile dintre ei, pe care flacara ce-i mistuise le stersese un timp, li se dau pe fata si starneau pe unul impotriva celuilalt, spre a se uri, spre a se batjocori si a se iubi...

S-ar fi putut zice despre ei ca se certau mult fiindca se iubeau mult.

Dintr-un nimic, vorbele ce li se ascuteau intocmeau niste sageti ce plecau zbarnaind de pe coardele arcurilor si ce se duceau sa le raneasca inimile.

Putinele cunostinte pe care Thalassa le castigase, din auzite si din citiri intamplatoare, si pe care el i le destainuia, porneau rasetele Caliopei. El socotea, bunaoara, ca zeii olimpici nu trebuiesc inapoiati prea mult in timp, si ca Alexandru cel Mare a trait cu 102 ani dupa Cristos.

Caliope facea mare haz de nazbatiile lui. Dar el se incapatana sa le dea drept adevaruri istorice netagaduite.

Dintr-o gluma in alta, ajungeau la vorbe grele si prapastiile sufletesti si lumesti ce-i desparteau si peste care ei presarasera multa vreme trandafirii arzatoarei lor patimi, li se adanceau sub pasi, negre. Hotarat, dansii nu se mai potriveau unul cu altul. Hotarat, nici unul din ei nu-si va nimici sufletul in al celuilalt. Hotarat, el era pentru Caliope nu numai un om fara carte, dar si un nemernic badaran, pe care numai aiurarea simturilor i-l asezase ca pe un zeu in suflet si, tot hotarat, Caliope nu mai era pentru el zana din basme. Frumusica cel mult, dar o fetita ca toate si chiar mai artagoasa si tafnoasa decat cele mai multe, cu porniri rele din nastere si mica la infatisare, ca si Ia suflet.

Spre a-i scadea vinovatia el nu-si zicea nici cel putin ca ea este o copila si ca judecata si inima ei nu puteau sa fie altele Ia o varsta atat de putina.

Dar schimbarea dintr-insii era fireasca: intemnitati de asprimea vremii intre ingustii pereti ai odaii, ei traisera prea mult unul langa altul si unul in altul, se cunoscusera prea mult, pentru ca sa nu ajunga la o raspantie a vietii...

De alta parte, Thalassa, care ar fi vrut sa se scape de realitate, o ura cu o patima asemanata celei cu care o chemase.

Cu toate aceste, nu e om care sa nu fi incaput vreodata in stapanirea acestei realitati si sa nu inteleaga ca firele de paianjen pe care le tese imprejurul mai tuturor oamenilor, oricat de subtiri li s-ar parea, nu se rup decat o data cu ale vietii lor.

Caliope vorbea-vorbea, si, cu cat trecea, graiul i se schimba in uricioasa scartaiala a unei mori stricate.

Thalassa nu apuca sa zica un cuvant si ea spunea o suta. Femeile, se gandea atunci el, trebuie sa aiba un arcus sub limba, arcus care, de cum scapa din opritoare, da drumul la atatea vorbe, incat nu e barbat sa poata sa le pridideasca. intr-o zi, fie ca scos din minti de neincetatele ei limbutii, fie ca din greseala, el o imbranci si Caliope fu repezita de coltul sobei. imprejurarea avu insa urmari pe care nici ea, nici el nu le puteau banui, caci, din acea clipa, ea nu mai vazu in Thalassa decat pe un dusman de care incepu sa se departeze atat prin suflet, cat si prin corp. Lupta ce se da in ea nu era, cu toate acestea, mica. Zile intregi, fara sa mai raspunda la nici una din vorbele lui, ea nu contenea sa astepte ca el sa-si mai arate cainta o data, s-o mai roage iar sa-l ierte, si, cand aceasta se intampla, incapatanarea o reaseza in mutenia ei si se uita la dansul ca si cum nu l-ar fi vazut.

incordarea dintre ei sporea astfel. Dar insasi aceasta incordare razvratea si mai mult simturile lui Thalassa. Neizbutind s-o scoata din posacie si mutenie prin vorbe si rugaminti, prin glume, el lua cu incetul alta cale. Se incerca sa-i petreaca fara veste bratele pe dupa gat si sa-i fure buzele, oricare i-ar fi fost ciuda. Ea insa se despletea de stransoare, aluneca afara dintr-insa ca un sarpe, sau se apara cu infigeri de unghii si de dinti, il trasnea cu ochii si cu vorbele si, din pisica ce era, se facea fiara...

Thalassa mergea si el spre salbaticie. Cu obrazul si cu gatul vanat de muscaturi si sangerat de zgarieri, desi el iesea mereu invins din lupta, valul de sange ce i navalea in creieri ii intuneca ochii, ridicandu-i totdeodata si judecata.

Gafaitor si pe jumatate nebun, nemaitinand socoteala de nimic, una dintre neprevazutele lui cercari ii dete, totusi, biruinta.

Izbita de cateva puternice lovituri in sale, ea fusese in adevar silita sa-si desclesteze dintii pe care ii infipsese intr-unul din umerii lui goi si, hohotitoare de plans, se surpase sub umilinta silnicului spasm al sexualei trufii.

Ziua maniei sosise prin urmare si pentru ei, dupa cum soseste pentru toti.

Aprilie si mai, cu tineretea lor din cer si de pe pamant, cu fragezimea de iarba si cu lancezeala cu care le strabatea corpurile; iunie, cu inflacararea lui, ii vazu iar aci alergand si jucandu-se, aci cautandu-si pricina cu lumanarea si reajungand la schimbul juramintelor, pe care, de altminteri, amandoi si le faceau in parte, ca de veci n-au sa-si mai zica un cuvant, pentru ca, dupa foarte putin, ei sa-si vorbeasca din nou si sa se iubeasca din nou...

Reurcarea lor spre ceruri ii trantea insa grabnic la pamant si le destepta priceperea ca intre ei nu va fi niciodata - nici chiar cand zvarcolirile placerii ii va arunca in nimicirea ei - altceva decat o prapastie in care deosebirile sufletesti se vor pastra aceleasi. Pe ea, mai cu seama, o prindea uratul, si-si marturisea ca singura parasirea insulei le-ar fi mantuirea. Tatal si mama ei - incredinta ea pe Thalassa - care i-au facut oricand toate voile, indata ce vor afla ca dansul e cel care a scapat-o, nu se vor impotrivi dragostei lor...

Mahnit si suparat, sau, mai bine zis, cu inima sfasiata, el, de cele mai multe ori, nici nu-i raspundea. Cel mult daca ii spunea, cateodata, ca o intelege mai mult chiar decat crede ea, ca vede ca i s-a urat cu viata pe care o duce, dar ca el al insulei este si al insulei va ramanea. Pe langa aceasta, ce ar cauta el printre oameni? S-ar duce oare spre dansii pentru a fi umilit? Simte si cugeta el la fel cu ceilalti? il asteapta undeva o mama, un tata? Are el frati? Prieteni? Este el cu ceva legat de lume? Singur s-a pomenit de mic si singur vrea sa moara. Cu ea, desigur, nu e tot asa: din leagan a deschis ochii pe avutie, a fost rasfatata si crescuta in matase si, vrand-nevrand, e osandita sa fie ca celelalte. A fost sarbatorita si lingusita, i-a placut sa aiba slugarnicii imprejur, sa auda spunandu-i-se ca e picata din soare. si apoi, in lumea in care ea vrea sa se intoarca n-o asteapta oare vartejul placerilor, palatele asternute cu covoare de pret si pline de lucruri scanteietoare? Dar calatoriile? Nu i-a spus ce sunt orasele mari - ce e Viena, Parisul, Londra - si nu se ridica oare, in mijlocul lor, de peste tot, poleita amagire a luxului, a teatrelor, a stradelor si a graiului? Da, sa plece, locul ei nu era in insula, langa el. Un val i-a adus-o, un val s-o reia. si sa nu se mahneasca. Caci ce este dansul? Un ratacit pe acest pamant si care nu inseamna nimic pentru oameni. Dar pentru ea? Va fi fost el altceva? Ei da! - se va gandi, mai tarziu, la orele pe care le-au petrecut impreuna, dar si le va aminti rusinata ori cu dispret. E de prisos sa spuna ca nu e asa. El nu se poate insela. stie: o va urmari catva o parere de rau, dar ce nu se sterge?

Cat despre el, sa nu-si inchipuiasca deloc ca are s-o planga. Plecarea ei nu-i va smulge o lacrima, nici una...

Nici una, si se aruncau, plangand, unul de gatul altuia. Nici una, si plangeau cu hohote si se iubeau cu o noua patima.

Dar daca feluritele stari sufletesti prin care treceau ii apropia, din timp in altul, ei se inchideau, dupa putin, intr-insii. El tacea, ea tacea. Se priveau crunt, si, cu toate aceste, amandoi n-ar mai fi putut de bucurie daca si-ar fi vorbit.

Ca sa readuca apropierile: "stiu, pornea el adesea sa-i spuna: stiu, gandul iti este la plecare si nu zic ca nu ai dreptate; sa nu crezi insa ca m-ai inselat asupra dragostei ce ziceai ca-mi porti. Da, dreptatea este a ta - esti femeie, si numai eu sunt de vina ca am cazut la genunchii tai ca dinaintea unui altar. Soarta care ma face sa sufar eu singur mi-am urzit-o; pleaca, prin urmare, si fii multumita. Pleaca, ti-ai indeplinit rostul pentru care ai fost nascuta: ai prabusit pe un om din stralucita si inalta imparatie ce era a lui si l-ai imbrancit in gheena ticalosiei si a pierzarii. Fugarul inaripat al visului, care ma ducea in largul vazduhului, s-a razbunat asupra-mi. Am fost nedemn sa-l stapanesc si este drept ca el sa ma azvarle de pe salele lui si sa-si urmeze acum drumul prin lumile in care sunt oprit sa ma intorc."

Sovairile din ei erau singure o epopee.

Simturile ce li se razboiau in suflete ii hartuiau intre dragoste si ura si ajunsesera sa nu mai stie ei singuri daca se iubesc sau se urasc, isi aruncau cuvintele cele mai grele, si, dupa doua-trei clipe, se sarutau mai cu foc ca oricand. Dar, din una in alta, certurile sangeroase li se reasezau in inimi. El o imbrancea, o lovea chiar si ea ii tinea piept, sau sarea ca o pantera, cautand sa-i sfasie obrazul. in scurt, s-ar fi crezut ca numai in chipul acela le mai este ingaduit sa se iubeasca. Ea mergea insa si mai departe: in ura ce-i purta, sau de care se credea insufletita, isi ascundea in cutele braului un cutit destul de primejdios, uitat in far de vechiul paznic, si cu care isi jura sa-l omoare indata ce el va indrazni sa se mai apropie de dansa.

Dar incercarea pe care o si aduse la indeplinire, intr-o nabusitoare dupa-amiazi, o rostogoli Ia picioarele lui Thalassa ca doborata de niste puteri nevazute, ce nu erau insa decat loviturile cu care dansul o culcase Ia pamant, ca scos din minti. Izbita cu picioarele si cu mainile, tarata cu salbaticie pe scanduri, ridicata apoi de acolo si aruncata ca o zdreanta pe o margine de pat, cand Caliope se destepta din jumatatea ei de lesin, o gafaitoare rasuflare era pe buzele si pe pieptul ei, si, pentru intaia oara, iubi pe Thalassa cu adevarat.




Cimpoi si tibicine
Dies irae
Epoda rosie
Erebos
Eros
Grijania de foc
Impartasania din urma
Noaptea de argint
Priap
Pronaos
Ultra coelos
Zile de aur


Aceasta pagina a fost accesata de 682 ori.