Epoda rosie

Epoda rosie

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti



Noiemvrie si decemvrie ii marisera dezechilibrarea nervoasa. Boala isi urma fireasca desfasurare. Ea avusese un inceput si trebuia sa aiba o culme.

Sanctuarul din stanca fusese parasit de el si vantul singur se strecura inauntru si se vaieta prin colturi a deznadejde.

Pe sub stanci urlau hauliri ca de lupi ce veneau dinspre larg, iar intinderea verzuie era arata adanc de plugurile Austrului si de ale lui Boreu.

Rasturnata, brazda cu brazda, marea horcaia de la rasarit la miazanoapte si de la miazanoapte la rasarit, si aci o pornea sa se adanceasca in vai cu funduri de iad, aci isi ridica valurile spre cer - piscuri de munti spumate de zapada.

Thalassa, afara de vremea pe care i-o lua intretinerea aparatelor inmultitoare ale luminii, isi dormea viata cu ochii deschisi.

De sub larga vatra cu cotlon a odaii vechiului paznic, flacarile lemnului si cocsului isi unduiau apele portocalii si albastre de-a lungul peretilor, le miscau pe tavan si podeala, le aprindeau si le stingeau si imprastiau flori rosii, flori de purpura, flori rubinii, ale caror marimi si forme erau nespus de felurite. Ciorchini de verbine, manunchiuri de camelii sangeroase, flori de rodiu aprinse ca dogoritoarele pofte trupesti, rasuri si maci cu petale de foc, micsandre avand pe ele o scanteietoare catifelare de aur rosu, palpaiau prin aer, se agatau de pereti si tavan, se asterneau pe jos. Afara zilnic mai grabnica alunecare a soarelui spre mare, si zilnic mai putina lui ramanere pe cer, ii apleca razele piezis inca de la orele trei, fulgerandu-le prin fereastra in cele mai departate unghiuri ale odaii. Geamurile, izbite de raceala vantului, inchegau pe fata lor frigul si-l cristalizau in mari placi de fluorina purpurie.

Rosul de peste tot se imbina cu mistuitorul foc din el, cu rosia epoda ce, infrigurandu-l, ii inviersuna unul cate unul simturile.

Vazul, auzul, mirosul, gustul si pipaitul se povarneau deopotriva si cu aceeasi repeziciune spre degenerare - daca, totusi, degenerare poate sa fie numita supraactivitatea ce facea ca organismul sau nervos sa indoiasca senzatiile primite, si sa-i dea, in aceeasi vreme, putinta sa le traduca in valori ce se departau de cele obicinuite.

Treptat, ele ajunsera chiar sa treaca de pe taramul oranduit fiecaruia pe al celorlalte. Deseori i se intampla acum sa vada prin auz si pipait, prin gust si miros, si foarte des iar era inselat asupra firii adevarate a lucrurilor. Pana si fierul, piatra si lemnul erau, pentru el, aci cumplit de aspre la pipaire, aci moi ca matasea si catifeaua. La aceste dari pe fata ale boalei ce urca in el se alaturara altele: impungeri ca de varfuri de cutit i se infigeau in creieri. Gatlejul i se ingusta. Otihneli il zguduiau. Un nod, ce i se plimba prin esofag, ii taia rasuflarea. Ameteli ii ridicau siguranta mersului. Scara farului, incolacita asupra-i ca un melc, nu-l mai rapea din fuga intre geamurile vesele ce aparau lanterna de ploaie si vant. Cu vajairi in auz si cu un val de sange ce-i zvacnea intre tample, nu mai putea sa ajunga acolo decat oprindu-se din trei in patru trepte. Dimpotriva, la coborare, spirala groaznica il apuca in ametitoarea ei rasucire, si, inclestandu-i mainile pe lemnul rampei, il silea sa inchida ochii spre a infrange ispita intunericului ce, de jos, lungea spre el brate de bezna, brate cu care sa-l surpe in nefiinta.

Dar boala, cu toate ca-l luase aproape deplin in stapanire, nu-i micsora sarguinta pe care trebuia s-o aiba intru indeplinirea datoriei. De cum scapata soarele, farul isi crapa ochiul peste mare, infrunta cu tramba lui de lumina - pe rand rosie si verde - valurile dezlantuite, vantul si intunericul. Dar largul marii, oricat de framantat sau de linistit s-ar fi intamplat sa fie, nu-i mai rapea visurile spre lumile pamantesti...

Orasul in care se pomenise de mic: Smirna; cel in care il batusera, mai de curand, imprejurarile vietii: Sulina; locurile cele multe in care fusese purtat de soarta - cate o clipa in unul, cate una in altul; lumea cat este ea de mare; nimic din tot ce-i miscase simtirea si i-o indreptase cand spre o dorinta, cand spre alta nu-l mai arunca in mreaja poleita a inselaciunilor. Mintea i se golise de oaspetii dragastosi ai varstei trandafirii, intocmai dupa cum o casa, ale carei ziduri s-au crapat de cutremur, ramane pustie de insufletirea traiului ce o locuise cu putin inainte. intreaga lui faptura era marginita de imprejmuirea imparatiei lui Eros si acest zeu era sufletul si eul lui. Cutremurul trupesc ce, la inceput, nu se ivea decat daca lui Thalassa i se intampla sa se afle cu partile mai gingase ale corpului intr-o atingere materiala oarecare, se napustea acum asupra-i, din chiar senin. Priap, ce e drept, era cel care se cuvenea sa-i traga pacatul, caci el il batuse pe arzatoarea nicovala a varstei, unealta zguduitoarelor descarcari, cu ciocanul neimpacatelor placeri...

Aluatul lui plastic nu-i fusese insa pagubit de neobicinuita dezvoltare a muschilor, si nici de prea timpuria lui barbatie; el isi pastrase rara frumusete a modelariei, dar pe intreaga intindere a pielii nu se mai incrucisau repezile fulgere ale luminilor ce se joaca peste stralucitoarele mestesugiri ale bronzului smuls de curand calupului. Un fel de poleiala searbada il infasura cu intunecarea unei ofiliri. Chipul lui singur castigase o caracteristica mai puternica. Cercuirea ochilor i se adancise si i se largise si, pe sub pleoapele lui vinete, privirile i se aprindeau in mijlocul unor sclerotice inecate de purpura capilara. Jgheaburile din preajma lor isi prelungisera sapaturile pana in dreptul umerilor obrazului, iar cu cat el isi naruia mai mult faptura trupeasca in mistuirea placerii, focul de sub cotlon, cu miscatoarea lui perdea de lumina si de umbra, il invesmanta cu frumuseti mai tulburatoare. inchipuirea lui, incordata cat nu se mai putea, isi avanta zborurile catre orice inaltimi cu o indrazneala neasemanata.

Formele pe care, la inceput, ea le inseilase abia pe colturile de intuneric sau de lumina ale odaii, pareau a fi ajuns in preajma hotarului, dincolo de care amagirea inceteaza, sau se schimba in ceva ce, daca va fi tot amagire, este insa aproape deopotriva cu cea in mijlocul careia traim. Fenomenul pe care stiinta, neputand sa-l desluseasca, l-a numit halucinare si carui obstea i-a zis vedenie isi inmultea mrejele in care il tinea prins si inainta cu iuteala catre desfiintarea celor de pe urma osebiri dintre lumea ce e in afara de om si ce nu porneste de la el, si dintre cea pe care o poarta in el, ce pleaca numai de la dansul si pe care o preface cand vrea si in ce vrea. Dar, dupa cum nici Ideea absoluta, din care s-au desprins toate universurile, nu s-ar fi putut inchega in nenumaratele osebiri de fiinte si de lucruri daca nu s-ar fi azvarlit afara din concentrarea ei, tot asa si universul ce era gata sa ia viata din sufleteasca lui plasmuire isi avea insufletirea potrivita pe puterea de la care primise fiinta si, fiindca ideatiunea omeneasca e izbita de o nestatornicie fara seama, se intampla ca si universul catre a carui infaptuire Thalassa cauta sa ajunga sa nu se imbrace decat in cuprinsul unei clipe cu infatisarea adevarurilor statornice.

Vaporul ce se inapoia la mijlocul lui decemvrie ii aduse, o data cu voia pe care o ceruse sa paraseasca pe cincisprezece zile insula, un inlocuitor.

Cu toate aceste, Thalassa, care nu s-ar mai fi despartit cu nici un chip de stanca pe care il incatusase Eros, spuse capitanului ca pe de o parte se simte intremat si ca, pe de alta, a sfarsit prin a se obisnui cu singuratatea, adaugand si credinta ce avea ca, daca ar relua pentru un timp viata de oras, la urma - cand s-ar intoarce in insula - ar suferi mai mult. Vaporul se inapoie la tarm fara el.

Dar, in acea seara, rosul amurg al zilei de iarna viscoli sub fereastra lui o fulguiala de ninsoare ce imbraca insula in cutele de argint ale unei regesti hlamide cu puf alb de lebada. Sparti de crivat, norii ce fugeau raniti ca niste paseri ajunse sub aripi de moartea alicelor storceau peste albeata acelei zapezi siroaie de sange. in aerul uscat de ger tacanitor soarele se cufunda in mare, rosu.

in odaia farului, o spaimantatoare exaltare a ochilor aruncase insa pe Thalassa intr-o inmarmurire hipnotica. Clipiri de corpuri goale, ondulari de grumaji si de solduri, provocari de sanuri pietroase, obraznicii rosii de buze senzuale se imbulzeau sa-l ispiteasca, erau peste tot si nicaieri - se risipeau si se reintocmeau, il inconjurau cu varteje de picioare blonde si oachese, cu rotunjimi de sanuri si de brate, cu elegante de maini stravazatoare si cu valuri de par pe care se aprindeau lumini albastre sau flacari aurii si rosii.

Dar vazul nu era singurul simt care sa-l imbranceasca spre culmile amagirii: de peste tot ii soseau adieri incarcate cu mirosuri de flori de salcam, de portocali sau de chiparoase, iar din florile himerice ce-l bateau cu aripi de miresme parfumele care-l cuprindeau in spiralele lor il aruncau in betia tuturor viselor. Auzul isi plasmuia si el lumile lui. Sunete, cand dulci si lungi, cand izbitoare si vijelioase, ii picurau in minte. Viori si flaute nevazute, ce intovaraseau nemarginit de duioase vocalizari omenesti, ii cantau in inima. Fiinte cu fragezimi de flori ii intindeau bratele, se apropiau de el, i se plecau peste umeri, ii netezeau parul cu degete de onix.

"O! Esti frumos, Thalassa! Thalassa, fii al nostru! Noi te iubim, Thalassa!" rasuna atunci de peste tot, erau cuvinte ce-i intindeau buze si sani, si ce, in urma, il culcau ca intr-un cosciug in clipa ce-l scurgea de vlaga, pe cand peretii ce se dezbracau de purpura florilor isi reluau, printre slabele licariri ale focului ce se stingea, infatisarile cojite. Dar haulirile lupilor dinspre largul marii razbeau pana in poalele stancilor si, invalmasindu-i-se in auz, nu-i mai lasau alta scapare decat sa-si doarma recaderile in viata obisnuita a oamenilor.

si zilele ce se duceau printre rosiile sfasieri ale rasaritului si printre sangeroasele brazde ale apusului se duceau incet, i se pareau aci lungi de tot, aci scurte, dar nu conteneau sa curga...

Gustul si pipaitul, ce, pe la sfarsitul lui februarie, se asemanara celorlalte simtiri, il tarara catre alt vartej: se hranea cu paine uscata si neagra, cu peste sarat si branza, desira, cateodata, si un numar de smochine, isi indulcea gura cu halva, dar se credea dinaintea unui ospat stralucit.

Masa de brad la care sta se inflorea, sub pipaitul si vederea lui, cu argint si cu sidefuri mestesugit intepenite prin crestaturile si scobiturile lemnului si se incarca cu vase de pret, cu scanteietoare cupe.

Cezarul strafulgerat in el din prapastia vremii se lungea atunci pe pat intr-o rana, gusta lenevos din bucatele ce i se aduceau de sclavi svelti - cingalezi ispititori sau georgiani subtiratici - ciugulea dintr-o ciorchina de struguri cu boabe galbene, ori musca dintr-o piersica si, lasandu-i sa treaca, punea pe cei mai copilandri sa-i miste deasupra fruntii aparatori din moturi de trestii rosii, din pene de strut si de pauni. Pe altii, cu gleznele picioarelor stranse in cercuri de aur batute in rubine, ii ingenunchea in preajma lui, silindu-i sa i se uite lung in ochi, pentru ca sa bea si din vinul voluptatilor perverse pe care dansii i-l turnau din plin din ai lor.

Nu mai era, prin urmare, nici unul - din cele cinci simturi ale omenestei alcatuiri - care sa nu scoata pe Thalassa din lumea semenilor lui trupesti. Negresit, lumea in ale carei graniti ele il margineau trecea cu iuteli fulgeratoare de la o infatisare la alta, dar dansa, in oricare din infatisarile ei - in cele mari, ca si in cele mici - era tot asa de adevarata ca si cealalta.

si apoi, daca e sa cugeti bine, oare visul si amagirea nu sunt si ele tot viata? si, daca sunt, cine ar putea sa spuna ca ce numim adevar nu este si el un vis din care omul se desteapta prin moarte?...

Dar maini catifelate - maini aci de flori, aci de matase - i se furisau de-a lungul gatului, ii ajungeau sanii si, apucandu-le sfarcurile, se jucau cu ele. Corpuri dumnezeiesti, ale caror sexuri se topeau unul in altul, se lipeau de el, il sileau sa li se predea, primeau sa moara sub buzele lui, si cand, la randul lor, strabateau intr-insul, il nimiceau sub placeri ce erau schingiuiri si ce, totusi, ramaneau placeri.

Sunetele dragalase de muzici suave care armonizau aerul cresteau insa si se umflau fara veste. Nu mai erau sunete, ci scufundari de ceruri si de pamanturi. Ele gafaiau, calcau unele peste altele si, printr-un neasteptat punct de orga, se desfiintau dintr-o data in deliciosul lesin al bemolurilor desavarsitelor istoviri.

De ce, cu toate acestea, isi zicea el adesea, de ce tot ce intrupeaza si cladeste omul cu inchipuirea nu iese din intunericul nimicului decat spre a se intoarce intr-insul cu aceeasi graba cu care s-a ivit? si, socotindu-se mereu, se intorcea tot la gandul ca ce ia fapt din nestatornicia mintii nevoit e sa urmeze miscarile acestei nestatornicii. Caci numai Dumnezeu, el, care este vesnic, are ganduri ce se desfasoara cu unde largi, care cuprind in ele bucati de timp ce sunt noiane de veacuri.

El insa este om, si daca ii este data si lui putinta sa fie ziditor de lumi, trainicia lor va fi cea pe care le va fi dat-o vointa ziditorului. Aceasta vointa dar, ea singura, trebuie intarita, si Thalassa nu se indoia ca, daca va starui intr-insa isi va smulge din suflet pentru o vreme mai lunga cel putin pe tovarasa ce dorea - pe Eva cea noua care sa fie si sa nu fie el, si care sa nu se mai faca nevazuta decat atunci cand va voi el, iar nu ca acum, cand i se topeste in brate si sub buze in chiar clipa cand o socoteste mai cu desavarsire a lui.

si fiindca pamantul intrase in luna lui martie, o data cu viata ce se reimprastia in tot, el simti ca o putere pe care n-o avusese inca ii incordeaza si tinteste gandul pe intrevazuta de luni faptura, si pe care, pana atunci, zadarnic o tot framantase, insprancenandu-i, prin inchipuire, fruntea, daruindu-i ochi de fata valurilor, par ca firele toarse de soare, sani de copilandru, solduri inguste si picioare lungi, si amestecand in ea, fara sa stie ce este androginizarea, tot ce este mai frumos la fata si tot ce este mai fermecator la baiat.

Caci pe cea care va fi suflet din sufletul lui oare n-o voia el minunea intre minuni - alba ca luna - subtiratica ca georgianii zvelti - pisicoasa ca ciudatele priviri din galbenii ochi ai cingalezilor, iar pe buze cu margean rosu, si cu toate ca rupta din luna si din soare, sfioasa cum sunt zorile cand isi ascund in aurul parului flacara obrajilor?

Dar daca aceasta zana a tuturor zanelor se va fi intrupat intaia oara pentru el seara sau dimineata, noaptea sau ziua, la ce s-ar intreba si pentru ce s-ar spune?

Ce este de capetenie a se sti este ca dansul isi scoase cu adevarat aceasta coasta dintre ale lui si ca, in seara in care i se destainui, patul sau pe care o zarise culcata se facuse nevazut sub plusuri visinii si sub perini de catifea cusute in aur rosu.

Vie cu totul, si goala cum e Danaea lui Tizzian cand e ispitita de Jupiter, un brat ea si-l tinea sub cap si, ascunzandu-si privirile sirete si sperioase pe sub cretele gene, mana cealalta intocmea atat de ceruta foaie de vita de prin unele muzee...

Micii si abia parguitii sani se miscau sub rasuflare cu mura fragilor in sus si buzele ce se deschideau pe alba floare a zambetului pareau ca-si trimit sarutarea spre Thalassa. Fiorii vioarelor din auzul lui si ciripirile chitarelor ce tulburau departarile isi inaltara insa din nou ritmul si, apropiindu-se, isi napustira sunetele intr-o invalmaseala nebuna...

Cazut pe genunchi, Thalassa isi tinea rasuflarea si nu scapa vedenia din ochi, o sorbea toata in simturile si in sufletul lui si o sorbea de teama sa nu piara. Dar puteri tainice ce trecura peste el il dezbracara cand de o parte a imbracamintei, cand de alta, il eliberara de uratenia coajei si, diamant iesit din ganga si zeu pentru care sosise neintrecuta clipa, il dusera ca pe brate de flacari catre un cer de jar.

Iar prin aer nu mai ciripeau chitare si nici fiori de vioare nu mai treceau. Prin aer se aprindeau fanfare de trambiti, se ascuteau tipete taioase de arcus si se cutremurau cimbale.

insa in odaia ce se imbraca cu un rosu posomorat se ghicea ca o inspaimantatoare bestie isi tine prada in gheare, ca-si infige botul intr-o rana pe care o largeste, si, printre explodarile de note si lesinurile de bemoluri, Thalassa, care posedandu-si visurile se posedase pe el, vedea ca nimicul pe care il strange in brate isi pastreaza inca multa vreme substantializarea.




Cimpoi si tibicine
Dies irae
Epoda rosie
Erebos
Eros
Grijania de foc
Impartasania din urma
Noaptea de argint
Priap
Pronaos
Ultra coelos
Zile de aur


Aceasta pagina a fost accesata de 1642 ori.