Zile de aur

Zile de aur

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti



Sihastria insulei, stapanitoare de la plecarea batranului, monotoniza orele. De cum insera, farul isi deschidea punctual ochiul peste mare. Dar zorile scurtau noaptea. La trei era aproape ziua.

Iar odata cu mijlocul lui iulie soarele isi imprastia mitralia peste stanca. Vazuta de pe nave, ea parea un stei de topaz incoronat cu o orbitoare gramadire de castel prismatic, pe care raurau lumini si colori. Scaldat de ele, feldspatul descojit palpaia ca diamantul. Ici-colo fluturau scanteieri de chrisocal. Abia jos de tot, alcatuirea geologica a stancii largea peste un petec de mare o usoara penumbra blonda. in acel loc, azurul apei era impestritat de fundul de nisip roscat si auriu din care scaparau licariri ca ale aventurinei. Suprafata ei, adesea miscatoare - cristal in care s-ar fi turnat bronz topit - infatisa, in acele momente ale anotimpului, luciul neted al oglindei. La adapostul unui semicerc granitic, vantul n-o batea in adevar decat in anumite epoci.

inca din intaiele zile de locuire a lui in insula, Thalassa se simtise robit de acea parte de tarm. Fiu al soarelui, el se afla, in aurul fluidic al verii tropicale, in propriul sau element. La namiazi, ierburile si stanca valvorau, iar jarul, ce ruginea zilnic ierburile, il coplesea.

si in adevar, bolta cerului inecata de aur era stravezie ca peretii unei rasturnate cupe de zircon galben. Umbra, imprejurul farului si pana sub stanci, nu mai era.

Plamanii rasuflau foc.

Cateodata, sub aurul zilei el insusi aur, cerea marii sa-l invioreze. Pe pieptul dezgolit - de o parte si de alta a sternului - pe umerii puternic claviculati, pe curbele elegante ale conturelor, pe intregul corp de zeu, curgea toata lumina zilei. Flacari de crom portocaliu, vioiciuni de galben indian se aprindeau - dupa cum se misca - si se jucau pe muschii amintitori ai unei lumi ce nu mai este, alunecau pe rotunjimea pantecului, sarutau barbatia indoielnica a soldurilor. Miscarile lui, infasurate de frumusete si lumina, pareau ca stropesc tarmul si marea cu soare.

si cand atingea unda cu varful picioarelor, ea tresarea sub rascoala mangaierii, se insufletea toata; facea degete cu care sa-i catifeleze pielea; intindea bratele cu care sa-i cuprinda gleznele, sa urce pana la pulpe, pana la coapse, sa-i inconjoare mijlocul, sa si-l astearna pe san, si apoi sa-l legene, si apoi sa-l sarute, si iar sa-l sarute, si iar sa-l mai legene si sa-l mai sarute iar. Marea se intovarasea cu soarele pentru a-i sufla in simturi o flacara de aur.

si de cate ori apa venea in atingere cu el, siretenia ei femeiasca se prelingea de-a lungul corpului pana-l facea sa i se predea. Gadelari mestesugite - ale plantelor sau ale valurilor - ii stirbeau nevinovatia prin incordarile la care dau nastere.

Nebun, el se smulgea ispitelor. Dar pe nisipul tarmului se cerneau de sus, ca o pulbere nevazuta, intepari corpusculare desprinse din viata nemarginirei, si ce, prin porii deschisi spre intampinarea intruparilor, strabateau, atatatoare, in sufletul si in corpul lui, culcandu-l, gol, in umbra crisolie stancilor. La urma, cand ochii i se inchideau pe jumatate, cea mai mica miscare a lui, sau numai sovairea unui fir de iarba ce-i strabatea intre camasa si san, reaprindeau vijelia din mijlocul careia senzualitatea i se asmutea darja.

insa felul intocmirei lui trupesti nu ingaduia izbanda. Dupa Alexandru cel Mare, Eros singur a ramas, in coprinsul timpilor ce au curs, chirurgul aprig al surprinzatoarelor taieri de noduri gordiane. Copila cu ochii de safir a viselor lui, chiar ea - intrupata ca prin minune - i se afla zadarnic sub buze. Arsura unei dureri, ca cea care i-ar fi fost pricinuita de un fier rosu, nimicea in Thalassa fiorul placerii si Priap, cu toate silintele ce-si da sa rupa gura sacului in care firea ii inchisese unealta, nu izbutea decat sa invineteasca de manie si sa iasa ranit din lupta.

Caldura din el crestea impreuna cu cea de afara, si amandoua il mistuiau de viu. De alta parte, lumile de miresme din ierburi trambitau fara voce pentru auz apropierea izbanzii. Odihna, Thalassa, nu mai gasea, in afara de cea pe care o tragea din oboseala. El da ocol insulei si urca si cobora stancile, de dimineata pana seara. Pentru a-si slei puterea, zdruncina din temelii lespezi de piatra ce amenintau sa se prabuseasca in mare.

Ducand un asa fel de viata, el ajunse fireste sa cunoasca in scurta vreme toate tainele acestui margaritar fara pereche pe care marea fusese silita sa-l nasca din sanul ei, spre satisfacerea unei pofte geologice, dar pe care, manioasa, il afundase in urma de trei sferturi la cateva mile de gurile Dunarei.

Mirarea lui si totdeodata bucuria ii fura mari in ziua in care zari in pantecele unei stanci, ce-i fusese pana atunci necunoscuta, un fel de scobitura ce se asemana cu gura unei pesteri.

Apropiindu-se de dansa, intelese ca un stei pe care il stia acolo sovaise in noaptea trecuta si ca, surpandu-se, scosese la lumina acea deschizatura pe care o tinuse ascunsa de veacuri.

Aceasta deschizatura era inalta si larga si marginile ii erau incadrate cu pervazuri durate din marmora alba cu mestesug lucrate de mana de om. Navala anilor trecuse peste ele lasandu-le netede si lucioase ca in ziua in care dalta incetare sa le infloreasca. Singura albeata lor era cam vesteda.

Intrarea nu ducea deci intr-o pestera, si Thalassa patrunse nauntru fara greutate. Camera de templu subteran, sau subsol al unui altar disparut ale carui maiestoase propilee vor fi starnit candva aceeasi admiratiune ca Parthenonul, locasul in care Thalassa se afla era nalt si patrat. Peretii lui, neincarcati de podoabe, erau, ca si pardoseala, din marmora galbuie. Lumina zilei curgea domoala inauntru si, rasfrangandu-se pe poleiul peretilor, ii aurea blajin. O pace racoroasa coprindea pe tanar. si cand ochii i se deprinsera cu jumatatea de intunerec, tihna locului, simplitatea lui grava il rapira zbuciumarii trupesti - timpului - lui insusi. Privirile pe care si le plimba ocolitoare i se desfatau aici de-a lungul ciubucului ce despartea peretii de tavan, aci pe gheata balaie a lespezilor, ce-i rasfrangea umbra ca o apa linistita.

Dar in fund, un stei de onix de coloarea lunii, urias, dintr-o singura bucata, ii umplu vederea cu lumina lui moale. inalt de o jumatate de metru pe o lungime de doi si avand o suprafata orizontala asemanata, acea minune a timpilor stravechi putuse sa fie deopotriva pecetia pusa pe vreun mormant sacru, sau masa-jertfelnic a unor credinti ce s-au stins.

Cu mintea invartejita in abisurile trecutului, Thalassa statu mult pironit locului. Dar, pe nesimtite, oboseala il pleca peste regalitatea rece a onixului, il culca pe jumatate pe ea si, fara sa-si prinda de veste, din adancimea de apa a peretilor, din gheata pardoselei, din stravezimea tavanului, din atmosfera chiar, o viata alta decat cea de astazi il lua in undele ei. Era purtat spre alte locuri si spre alt timp, dar - lucru ciudat - in lumea in care incapea nu se simtea strain. Se afla intre palate de granit, de marmora, de porfir, intre peristiluri pe coloane marete, dinaintea unor porti de bronz si unor tende de purpura. Pe pieti si pe strade curgea un amestec de multimi in tunici viu colorate, in paliume albe si rosii. Sclave cu viorele in ochi, cu flori de maci pe buze, ii dau colinde, se tineau de el printre veseliile de soare si duiosiile de cantece toarse de voci de argint - printre exaltarile de imnuri ce rasuflau afara din temple si printre norii parfumelor arzand si fumegand pe tripede. Iar deasupra si imprejurul lui, un alt cantec: cel al primaverii si al veseliei soarelui, in departari cu neintrecutele privelisti ale jocurilor olimpice, cu cai culcati la pamant de goana fugii si tarand, prin praful scanteietor al stadiului, caruri ce uruiau pe roti de arama.

in zilele urmatoare, simturile tanarului, ceva mai impaciuite, ingaduira mintii plamadiri mai tihnite si mai senine.

Orele de soare el si le petrecea in azilul de marmora din stanca, unde, pe onixul tainic asternut de el cu o pasla ruginie, o vedenie, dar care de asta data era o muza, maiestoasa si blanda - pe rand Polymnie si Melpomena - isi trecea degetele ritmice pe coardele din sufletul lui. si, ca in mitologie, epoca unui pamant- rai, cu copaci ce urcau pana la nori - coloane ce pareau inadins ridicate spre a sprijini cerul - cu rauri ce rostogoleau aur, cu oameni-Apolloni care traiau eternitati, i se destainuia ca un fund de prapastie peste care o raza de soare ce se iveste fara veste pune viata unei clipe fermecate...

Anotimpii acelei epoci, vara vecinica, cantau cu florile lor, a caror frumusete nu se putea inchipui, dragostea pamantului cu soarele. Poame de purpura si chihlibar zambeau printre frunzele cracilor bronzate, grenade, ascunzand in ele comori de rubine aromatice, frangeau trunchiul pe care rodisera, si, rasturnandu-l, se crapau in cadere, si risipeau, printre matasea ierbii, sangeriile lor avutii de pietre scumpe. Hrana si-o gaseau paserile, animalele si oamenii fara truda si razboi.

imbelsugarea domnea peste tot. Tineretea insufletea tot. Bunatatea era in cer si pe pamant.

Dar aceasta epoca nu tinu. Razboiul intre uriasii trufasi ai vazduhului si intre dumnezeire incepu. Pamantul, arhanghel si el, fu rostogolit de pe treptele fericite ale nemarginirei, unde nu erau nici anotimpi, nici noapte, in haul ursuz in care se invarteste astazi, si jumatate din bunurile ce-i fusesera daruite ii fura luate. in noul sau echilibru, oamenii se inmultira, insa pamantul nu se mai bucura de lumina de odinioara, de vara vecinica ce-l inflorise, ci o noua randuiala se statornici pentru el. Dreapta pedeapsa - si inca prea mica ! - pe langa ziua se alatura noaptea - pe langa lumina, intunerecul - pe langa bine, raul - pe langa caldura, frigul. Anul se imparti in patru. O parte fu lasata mortii - alta vietii ; o parte, zamislirii si nasterii, iar cealalta, si de pe urma, garbovirii si lancezelii.

Iarna si primavara, vara si toamna luara astfel nastere. Aceleasi nepotriviri se ivira si in sufletul omenesc. Langa orice bucurie rasari o mahnire, langa orice placere, o durere.

in aceasta noua asezare a mersului vietii pamantesti, primejdia, ce, pana aci, nu prinsese fiinta, ameninta cand din dreapta, cand din stanga. Omenirea, prin alcatuirea ei in familii, se desparti in taberi. Taberile intocmira triburi. Razboiul suna din trambiti. Pentru stapanirea unui camp, unei vai, unui deal, sangele curse.

Tihna marmoreana dimprejurul lui Thalassa nu mai fu in curand decat o neincetata clipire de imagini si de sunete. Simfoniile ce i se modulau in suflet se frazara in melopee. Zilnic el intelegea mai mult ca nu era la fel cu ceilalti oameni. si, de fapt, pustnicia in care traia se prefacea pentru el intr-un regat populat cu o lume a lui. S-ar fi mirat cand i s-ar fi spus ca e singur. Cugetarile ii erau tot atat de nenumarate ca ostile lui Xerxes in trecerea lor peste Helespont. Simtirile, cohorte si legiuni de geniuri aripate, nu asteptau decat poruncile lui ca sa-si ia zborul si sa instruneze cantarea cea inalta. Cu ajutorul inchipuirei, cladea orase dupa vointa, intindea deasupra lor cerurile ce-i placeau - ceruri ce nu erau decat soare - inzestra tinuturile cu gradini pe care le serpuia cu ape limpezi, risipea peste pajistile lor aripi de fluturi, de libelule, si paseri. si, mai totdeauna, se inconjura cu ce-i era mai scump, si era tot ce voia. Cateodata se corona rege si desfasura ostirile lui ca un brau de flacari si de sange peste Asia si Europa. Visa Babilonii noi. invingea si supunea tot.

Dar, cu timpul, simturile i se reaprinsera. Mancarile cu care se hranea - roade ale marii, pe care turna untdelemn, sarea si piperul ce le intarata si mai mult - soarele si aerul viu al stancii, miresmele labiatelor si gramineelor, tot ce-l ocolea - singuratatea chiar - se intreceau sa-l arunce intr-o stare de neincetata infrigurare.

Polymnia si Melpomena il paraseau. Tamplele ii zvacneau. Inima ii batea ca toaca de fier din clopotnite cand razmerita urla pe uliti. Buzele ii erau crapate de caldura si sangerau pe albeata de sidef a dintilor. Vazul, auzul, gustul, mirosul si pipaitul, indoindu-si puterea, ieseau din matca lor.

Nervii, ce i se schimbau in coarde de vioara, stau gata sa plesneasca. Muschii sai intepeneau si cu greu se mai puteau descorda. Ochii i se acopereau cu o ceata rosie. Racorea de pestera a sanctuarului nu-i mai era de folos. Mai mult culcat decat pe picioare, dogoarea din el, ce se intrupa in sanii de alabastru ai obicinuitei vedenii, ii reintocmea in oglinda marmorelor. Dar cu toate ca pe aceasta vedenie el o simtea langa dansul, buzele lui nu prindeau pe-ale ei, ci se lipeau si rataceau numai pe recea brobonire a onixului.

Electricitatea de afara se imbina cu cea din el, si din amandoua izbucnea cate un fulger ce nu se surpa insa in nimicitorul trasnet al zvarcolitoarelor descarcari. insusi indrazneala gestului n-aducea pentru el dorita nimicire a nemarginitei placeri: Durerea i-o sugruma inainte ca ea sa fie.

Evenimentul asteptat isi urma cu toate aceste pregatirea in misterul organismului. si tot ce nu pricepuse odinioara - razboiul Troadei pentru o femeie, dragostea pentru Io si rapirea Europei, nebuniile zeilor si ale oamenilor, crimele lor pentru a-si indestula patimele - toate aceste nu i se mai pareau acum ciudate, ci legi si porniri firesti. Fiziologia functiunilor organice ce i se destainuia il facea sa simta dumnezeirea lor, caci numai ele dau omului putinta sa se veciniceasca in parte prin urmasii pe care dansul ii zideste si insufleteste cu ajutorul femeiei, sau sa lase scanteia de viata din ei sa se stinga pe veci, nemaidaruind-o altora, ci azvarlind-o in intunerecul nimicului.

Frumusetea sfanta a celui mai de capetenie act omenesc el n-o pricepea, cu toate aceste, marginita de granitari. Cu privire la acest act, dansul socotea ca numai firea fiecarui are dreptul sa hotarasca pentru fiecare. Cei vechi, pe care el ii citise la intamplare, avusesera un rasunet precumpanitor asupra acestui copil pe a carui fire modernismul alunecase ca o apa pe un cristal.

Daca ar fi trait in timpul lui Socrate, ar fi fost un Fedon altoit pe un Alchibiade.

Aurul zilelor, ce se inlocuiau una pe alta, omora ierburile si crapa pietrile sub voluptatea electricelor zguduiri. Insula era un urias pat de nunta in mijlocul albastrimei linistite a marii. Pana si in locul ce, de veacuri, nu mai fusese tulburat de pasuri omenesti, soarele parea ca strabate tot mai adanc prin larga deschizatura a intrarii.

Catre un sfarsit de noapte, atunci cand zorile se ingana cu intunerecul, Thalassa, nemaistiind unde sa-si adoarma chinul, se gandi ca si-l va domoli in tacerea de mormant a neinsufletitului altar.

Doborat de oboseala, el patrunse dar nauntru, si, intinzandu-si mantaua pe vrajita racoare a pietrei, se lasa incet somnului.

Dar cand Feb se inalta deasupra orizontului, chipul lui se pleca spre el, mangaindu-i parul, i-l unse cu mierea lui. Visul, ce-l cuprinse in acelasi timp, se naspri. Rasuflarea i se scurta, muschii picioarelor i se zgarcira si i se lungira fara sa vrea, asa cum se intampla celor spre care Afrodita isi intinde bratele.

insa soarele, ce porni sa-si oglindeasca discul in peretele din fund, imbratisandu-i chipul, i-l margarita cu boabele unei usoare sudori trandafirii, iar pe sub pleoapele coborate, cerul de afara - taina a miscarilor celulare - ii navali in ochi.

si din fundul fundurilor acestui cer, inchegata din orbitoarea stralucire a luminei, naluca ce se desprindea rapitoare de frumusete era a lui Eros el insusi, a dumnezeiescului neosebitor de sexe, si care, cu o navala de zbor ce nu se poate asemana, se napustea din empireu - elin al unui basm - in visul celuilalt elin - ca intr-o matca pe care si-o pregatise din vreme, si ce, prin urmare, era a lui.

si Thalassa, care zarise pe zeu pravalindu-se, treapta cu treapta, din vazduh, si treapta cu treapta, apropiindu-se de el, simti atunci ca sufletul si corpul i se duc spre el, ca nu mai sunt ale lui, ca zeul poate sa faca cu ele ce va voi, si strigatul ce se incerca sa scoata nu prinse glas, ii fu indata inabusit de clocotitoarele unde de viata ce, inlaturand in sfarsit stavilarul ce li se impotrivise atata timp, izbucnira afara, inecandu-i vointa si gandul, constiinta si eul tot.

si cu acest chip se dezlega ce fusese legat si se lega ce fusese liber, iar nemilostiv stapan al lui Thalassa fu de atunci incolo Eros.

Insa cand ochii tanarului se deschisera, trandafiriul zeu pierise si aripele lui stersesera, din cer si de pe suprafata marii, aurul zilelor ce n-aveau sa mai vie...




Cimpoi si tibicine
Dies irae
Epoda rosie
Erebos
Eros
Grijania de foc
Impartasania din urma
Noaptea de argint
Priap
Pronaos
Ultra coelos
Zile de aur


Aceasta pagina a fost accesata de 801 ori.