Noaptea de argint

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti

Fluture cu aripi albe, luntrea cu panzele intinse aluneca intre cerul albastru si culoarea adanca a marii si se apropia de coastele stancoase lustruite de talazuri. Insula, pisc de munte varsat deasupra valurilor de iadul flacarilor launtrice ale prefacerilor pamantesti, sangera sub izbucnirile solare ale apusului. Suprafata seasa a ei, larga cat o batatura de curte si inecata de ierburi uriase printre care se tara o multime de serpi de apa, se uita de sus -clipitoare de straluciri - peste nemarginirea pustie a valurilor.

Farul din mijloc, alb intre cladiri marunte, cazarmi de odinioara ale garnizoanei musulmane, rasfrangea in lumina ochiului sau de ciclop discul de aur fulgerator ce se pravalea in mare.

Dar luntrea dantuitoare pe valuri scurte mergea cand incoa, cand incolo, facea - dupa cum zic marinarii - "volte in vant". O dibace manuire a panzelor o repezi pe crestetul unui val si o alatura teafara de stanca.

Naluca se ivi atunci, de-a lungul potecei urcatoare, sprintenul baietandru care sarise din luntre si bronzul unui par cret, dar scurt, marmora penthelica a unui gat apolonian scaparara in soare, raspandind imprejur un farmec levantin de senzualism tulburator, pe cand marea urma sa se macine intre stancile ascutite.

Acest copilandru - slujbas nou al Comisiunei europene pentru ingrijirea farului - ajuns in culmea insulei, se opri...

Era al lui Ostrovul-serpilor !

si el isi umfla plamanii cu aerul viu al marii, lua din ochi imprejurimea in stapanire, juca iarba sub picioare.

Dar miresmele lesinatoare ale ierbii strivite se ridicara si-l infasurara cu blandetea dulceaga a cloroformului. O moliciune il sovaia. Pamantul se clatina sub picioarele lui ca sub ale unui om beat si, fara sa vrea, asternu pe ierburile moi plasticitatea corpului sau de spartan.

Dogoreala stancei ce inmagazinase o parte a caldurei amiazului incepu insa sa-l apese cu o abstragere de timp si loc. Cu cate cinci simturile istovite, cugetarile i se nimiceau, si el se cufunda in nespus de inalta multumire a nefiintei.

Cu toate aceste, undele de miscari nevazute ale florilor si ale plantelor ce intocmesc mirosul se amestecau cu ale izmei salbatice - unde redatatoare de viata - iar animalul omenesc, a carui functiune incetase o clipa, relua constiinta eului.

Amurgul largea suflarea zarii. Apriga si sarata, ea ii umplea pieptul. Miscari lenevoase ii incordau muschii, ce, precumpanitori, i se redesteptau inainte chiar ca omul sufletesc sa fi reintrat in normele lui. Dar acest fenomen da nastere altuia, reinvia simtirea pipaitului, si pierderea cunostintei in care el fusese azvarlit din pricina unei prea mari cheltuieli de fluid nervos se desfiinta. Pielea de pe bratele si gatul lui tresarea sub racoarea serei, porii i se broboneau, vocea marii ii reintra in auz.

Deschise ochii.

Cerul, stins de lumina zilei, plutea stelar in maiestatea nepriceputei lui vecinicii. innegurat, luciul apei se misca sapat de valuri dese. Sufletul puternic al noptii le ridica razvratite.

Farul, scanteietor prin grija vechiului paznic, le trasnea insa, cu razele lui, din inaltime. si din doua parti deodata, zona rosie a luminei sinistre le sangera.

Redat realitatii, tanarul sta inmarmurit in fata privelistei. Simtirea solemna a pustietatii i se aseza in suflet.

Crescut in voia intamplarii, poezia asiatica a plinului Orient, in unele clipe, il covarsea. Poet al timpilor dintai, el - de copil - cantase soarele, luna si stelele. Mai tarziu, cand preotul cucernic - singurul chip ce fusese mai staruitor in mintea lui din prapastia trecutului, si ce se desprindea in trasuri inca puternice de pe intunecoasa urzeala a copilariei lui - cand acest preot il invata scrierea si citirea, bucuria lui nu era in jocuri. Ratacitor pe stradele Smirnei - oras in care se desteptase la viata - privelistea ce-l ademenea era a valurilor.

si acolo, in fata lor, cu pulpele si pieptul gol, se lungea pe nisipul cald. Camarazii lui de soarta, flori ca si dansul rapite de vantul intamplarii din tulpini necunoscute, daca voiau sa-l afle, stiau unde sa alerge. Dar ei, mai des, se aratau zadarnic. Petrecerile nu-l tarau in vartejurile lor decat daca obosea sa desluseasca, in foi smulse ghearelor scolaresti, trunchieri din Iliada, sau siracuziacele dragosti ale bacilor lui Teocrit. Uneori, ce-l fermeca erau istoricele povestiri. A lui Xenofon, mai cu seama, cu strigatul ei de ,,Thalassa! Thalassa!" - strigat ce izbucnise la vederea marii din cele zece mii de piepturi ale ilustrei ramasiti de oaste - canta - in mintea copila - ca o harpa. El se credea acolo printre acei vestiti luptatori si, uitandu-se la mare, ca si ei striga:

"Thalassa! Thalassa!"

Ochii i se muiau atunci de lacrami si sub zdrentele pe care soarele i le sufla cu aur el simtea ca-i creste o inima antica. Un grai sfant, al carui rost nu-l pricepea, i se urca pe buze. Cu toate aceste, el nu izbutea sa intrupeze, in cuprinsul lui, nepieritoarele flori ale mestesugirei cuvantului.

Dintre ai sai, mai multi, detera peste el, pe tarmul de argint, cu bratul intins asupra albastrimei inaltelor ape. Privirile lui, cu toate ca nu-si pierdeau puterea, nu mai aveau decat vederi launtrice. si pe cand, aprinsa de soare, unda lenesa i se prelingea pe eleganta sculpturala a gleznelor, miscari tainice ii furau sufletul, invartejindu-i-l intr-o zare plina cu clipirile unei lumi nehotarate.

Traia extazuri inalte intr-o adancime fara fund de vieti mai traite. De cum insa cerca sa limpezeasca ametitorul amestec, valuri de intuneric ii inabuseau mintea, si dintr-o data - fara ca cel putin sa stie cum s-a inapoiat de pe ceea lume - se pomenea pe tarm, cu soarele in el si deasupra lui.

Iar vorbele ce-i palpaiau pe buze, de cate ori se dezrobea de acele ciudate stari sufletesti, cuvintele ce-i veneau in minte erau tot cele silabisite in vechiul povestitor, si pe care, ca fiind prin intelesul lor ale marii, copilul i le retrimetea ei.

Auzit de prea multe ori, acest strigat - cel de "Thalassa" - ajunse, in scurt timp, o copilareasca gluma pentru tovarasii lui de alergaturi si de jocuri. Cu incetul chiar nici nu i se mai zise altfel, si cand marea il lua tarmilor orasului sau de nastere, porecla ce i se detese starui, pe corabia pe care se urcase spre a se duce dupa norocul lui, si, tot leganandu-se cu el impreuna intre Asia si Europa, ea se facu, intr-o zi, un nume ce se desfasura maiestos ca valul, si ce fu al sau.

Faptul ca sanul nestatornic ii legana trecerea de la copilarie catre tinerete fu pentru Thalassa o imprejurare norocoasa. Tot ce fusese costeliv in el, sub biciuirea vanturilor, a urcarilor in varful catargelor si a oboselilor felurite, fu inlaturat. Nervii isi astamparara zvarcolirile. Pe stravezimea pielei se revarsara rasfrangeri de lumini calduroase, cum sunt ale bronzului; muschii i se impietrira ca ai discobolului. Cand, la saptesprezece ani, corabia pe care servea il depuse la gurile Dunarei pentru o greseala disciplinara, farmecul pe care intreaga lui fiinta il imprastia il strecura, multumita simpatiei unei doamne cu trecere - intre slujbasii mai neinsemnati ai Comisiunei.

si un an deplin, ochii lui tulburatori, peste care clipeau umbrele miscatoare ale genelor; pieptul lui larg; braul inalt cu care isi incingea mijlocul si ce se urca pana la jumatatea coastelor; tot ce era atatator in organismul lui cutremurat de o viata puternica; fruntea lui arsa de flacara parului; tot ce este frumusete si putere, fara a se putea amanunti anume ce, se uni sa fie arzatoare si nedomolita ispita pentru simtirile femeiesti ale orasului si sa siluiasca, noaptea, pana si feciorelnicele visuri ale fiicelor de oameni avuti.

Cu toate aceste, in Sulina ca si in Constantinopol, ca si oriunde aiurea, el ramanea acelasi frumos nestiutor de femei. Sfieli pe care nimeni nu le banuia il desparteau de placerile varstei, ii puneau pe inima o gheata. Cauta, cu tamplele zvacnitoare, sa-si asemuiasca firea cu a celor de potriva lui. indraznea, uneori, pentru a se amagi singur, sa se ia la intrecere cu dansii in vorbe grosolane, iar cand acestia se rataceau prin templuri ciudate, nu se da inapoi sa-i urmeze. Dar pe loc ce se afla in mijlocul recilor nerusinari trupesti, firea lui il apara de ticalosia caderii si iesea de acolo tot cum intrase.

Necunoasterea lui de femeie il intorcea insa catre multumirile citirii. si, in orele de ragaz pe care i le da slujba, clasicii, vechii lui prieteni pe care acum ii deslusea cu inlesnire, il inconjurau tihniti si zambitori.

Noaptea, sunetele unui grai, venit ca din fundul cerurilor, ii canta in suflet. invalmasite la inceput si nespunandu-i nimic, ele se prindeau la urma in cuvinte cu intelesuri sovaitoare, si copilul si le spunea siesi, intovarasindu-le cu gesturi mari. Armonizari de rime, ritmuri leganatoare sau vijelioase - uneori impaciuitoare si alteori flacara - se incrucisau intre paretii odaii.

Fiori ii zguduiau inima. Ochii lui scanteiau, fruntea ii raura de lumina, si aripi, aripi nevazute dar largi, ii cresteau la umeri, la brate, la picioare... - Poet, era poet...

imprejurarea ca izbuti sa fie numit paznic al farului fu pentru el o nespusa bucurie. Dar nerabdarea de a se vedea in insula nu-i ingadui sa astepte vaporul Comisiunei poruncit sa libere farul de vechiul paznic si sa duca celui nou indestularea pe alte trei luni, ci il indemna sa incredinteze unei luntri de imprumut dorinta ce-l impingea sa ajunga cat mai iute in odihnitoarea pace a singuratatei.

Luna, ce izbucnea, in vremea aceasta, deasupra orizontului, rosie si monstruoasa ca o ranjitoare figura de arama, hotari pe Thalassa sa se apropie de cladirile farului.

O ingaimeala de lumina, tradata de geamurile unei ferestre, il calauzi catre locasul paznicului.

Batranul mahomedan isi pregatea dinaintea vetrei cina: septuagenarul, cu barba de argint imblondita, se apleca deasupra unui ceaun batut de flacari repezi, din care busteau aburii gustosi ai mamaligei. Dintr-o tingire ce fierbea alaturi se raspandea mirosul de raci al pagurilor, incarcand aerul cu saruri intepatoare. La strecurarea lui Thalassa inauntru, linistea sfasiata de scartairea usei rasuna in auzul batranului cu vocea tumultuoasa a unui eveniment.

Se stia, si fusese singurul locuitor al insulei, din ziua in care brutalitatea tampita a tunurilor hotarase in campiile balcanice soarta imparatestii batraneti a stralucitoarei de odinioara Turcii.

Cu toate aceste, capul si-l intoarse fara graba. De cum insa noul-sosit isi lamuri venirea, bucuria se revarsa ca un val de soare peste intunerecul stinsilor ochi ai batranului. Caci ce vedea si auzea nu erau amagiri, ci insusi adevarul. si tanarul, frumos ca un voievod al cerurilor, ii aducea, fara doar si poate, libertatea pe care o ceruse si asteptase atat.

Bratele lui de patriarh se ridicara larg deschise si, intr-un moment, in mica odaie nu mai fu mahomedan, nu mai fu crestin, nu se mai aflara nici chiar doi care se vedeau pentru intaia data...

Erau aproape un tata si un fiu, suflete care, regasindu-se pe neasteptate, ineaca, intr-un belsug vesel de vorbe, anii patimiti, durerile traite.

Dar masa, intre paturile asternute cu rogojini, gemea de bucate. Batrinul punea pe rand toata avutia ramasitei sale de merinde sub lumina blajina a lampei.

Ventuzele ce infloreau o parte de caracatita fiarta in vin si zacuta in untdelemn aprinsera pofta. Groaznicul Octopus, cu carne ingrasata de sange zvacnitor, pieri intr-o clipa, lasand in urma-i farfuria neteda si o multumire onctuoasa de foame potolita.

Mamaliga si pagurii - acesti mici raci ce sunt atat de pretuiti in Occident - impreuna cu bucati de nisetru argintiu marinate sub frunze de dafin si boabe de piper, napustira curgerea soarelui lichid intemnitat in damigeana impaienjenita pe care bunul paznic o destainuise inca de la inceputul cinei.

si cand nu mai fu nici de baut nici de mancat, cand limbile nu mai legara decat sunete incurcate, lampa, suflata, rostogoli odaia intr-un intunerec scanteietor.

Somnul insa nu pecetluia cu odihna pleoapele ; scandurile paturilor trosneau si se vaietau in mijlocul neastamparului de miscari. Batranul o lua inaintea vremei. Un vis de diamant se cobora peste el; isi revedea orasul de nastere, asa cum il lasase. Cerul lui de un albastru puternic, prin care ar fi fost cernit praf de aur si sparturi de rubine inflacarate, i se reintregea in minte gaurit de minarete albe si razbatut de frunzisul aproape negru al chiparosilor. Marea de peruzea a tarmilor, dealurile din fund, patimele ce-l framantasera in varsta tanara, bucuriile ce-i insorisera sufletul recastigau grai. in lung si in larg, el se plimba din nou prin acest oras, din ale carui uliti nici una nu-i era straina si unde chipurile ce intalnea ii erau aproape toate cunoscute.

Copilaria lui, casa parinteasca, prietenii ce avusese, sora lui - frumoasa Fatma - se ridicau de toate partile, ii tulburau simtirea si mintea.

Pe aceasta Fatma, mai cu seama, o revedea tot cum o lasase, in vechiul pridvor de scanduri al caselor si parca auzea vorbele pe care i le spusese cand isi luase ramas bun de la ea. Dar iata ca, acum, valul vietii l-a adus inapoi si iata ca ea i se arunca de gat si ca nici el, nici ea n-au imbatranit.

inconjurata de copii, dansa, de cu zorile, l-a asteptat in poarta casei, stand pe o lavita de lemn; si cand, in sfarsit, l-a vazut ca soseste si cand au dat cu ochii de el nepotii lui care - dragalasii! - l-au recunoscut de asemeni, dansii, care mai de care, i s-au agatat de antereu, i s-au urcat in brate, in carca, l-au apucat de gat... si, ,,Ce ne aduci, unchiule, ce ?" au fost intaiele lor vorbe. Cat despre el, care fireste ca le aducea la toti cate ceva, el si-a deschis chimirul si a scos mai intai - dintre cele doua sute de lire, aur agonisit cu munca unei vieti - instelatii cercei si peruzelatele ace de cap pe care le-a cumparat pentru Fatma, tocmai din Stambul. A dat apoi fiecarui cate cinci rubinele, iar micului Mehmet i-a dat, pe deasupra, si zece nasturi de margean rosu ca sangele pe care Fatma va trebui sa-i coase pe cepchienul lui de catifea havaie, in ciuda vecinatatei pizmatarete.

si, invartindu-se pe pat, batranul isi pipaia mijlocul, incerca cu amandoua mainile trainicia curelei, jura sa indeplineasca cele visate.

Dar anii trecuti - patruzeci la numar - il desteptau asupra adevarului... Fatma, vai ! daca mai traia, trebuia sa fie acum o biata batrana ce abia se tara, rezemata pe un toiag, intre scara si poarta, iar copiii, ce puteau sa fie si ei decat niste gosgogea barbosi, la randul lor cu copii ?

Neastamparul lui facea atunci sa geama scandurile si sa-l apuce nespusul dor al incetatei tinereti.

Thalassa, - care de asemeni nu dormea - era cu totul furat de neliniste. Cu auzul zbuciumat de urletul marii, cu simturile razvratite de oboseala, in sange cu vijelia de flacari a vinului baut, el nici nu cauta sa doarma.

Cateodata, din incordarea nervoasa, scaparau ca niste fulgere de lumina ciudata ce serpuiau intunerecul. Dar reactiunea ce se ivea nu intarzia sa reazvarle totul in intunerec. Unul dupa altul, groase straturi de neguri i se gramadeau in ochi, il apasau - valuri inabusitoare. Plamanii nu i se miscau decat cu greutate. Aerul, nemaifiind dilatat de lumina soarelui, se strangea, era plumb, iar din intunerecul ce stapanea odaia nu se mai desprindea decat o desavarsita tacere de idei: cea care era si in Thalassa. Caci singura lumina este in adevar graiul viu cu al carui ajutor Dumnezeu vorbeste oamenilor, facandu-i, la randul lor, sa-si vorbeasca intre dansii. Dar negura nu staruia prea mult.

intunerecul nu se clintea, insa ochii tanarului pareau ca-l zdruncina si, punandu-l in miscare, il asemanau prin aceasta cu o apa ce se dezgheata si da drumul unei inghesuite curgeri de sloi. De fapt, asa i se si duceau pe sub ochi nemetii cei negri, nemeti ce, pana atunci, nu se urnisera din loc, iar miscarea lor se intovarasea cu un fel de fluidizare ce nu era inca lumina, dar ce nu mai era intunerec.

Odata cu incordarea ochilor, se hotarau insasi niste vapai verzui si rosii ce se traganau dintr-o parte a odaii in alta. Pete viorii si galbene se strecurau printre ele, si s-ar fi crezut ca, pe intregul fund al intunerecului, se plimba o nevazuta pensula de mester care s-ar indeletnici sa scoata din adancurile nimicului lumea pe care o poarta in suflet...

Cu totul in apropiere de el, alti ochi, dar si acestia tot ai lui poate, zaceau inmormantati sub bezna, si, uitandu-se la el, il inaltau mai presus de lipsa lui de carte si-l duceau in imparatia Prea-Tariei, unde fiece stea este un ochi al lui Dumnezeu, si unde Dumnezeu isi cucereste neincetat nemarginirea, ca si cum El s-ar zamisli pe el in vecii vecilor si de la o clipa la alta.

Batranul, ale carui simturi erau mai tocite de varsta, se linistise. El dormea. inainte de a se preda somnului, un gand de neincredere ii inclestase insa mana pe chimir. Dar somnul, urmandu-i-se linistit, rasuflarea i se indeplinea intovarasita de ritmul rasunator al unei odihne fericite.

imprejurul insulei, marea spargea vazduhul cu racnete. Pe haulirile valurilor, vantul isi altoia orchestrarile de suierari si de vaiete. S-ar fi crezut ca ce s-aude sunt strigatele si tipetele tuturor vocilor omenesti ale caror izbucniri plang cu deznadejdile lumesti de pe urma pe soarta planetei nimicite.

Nemaiputand sa-si stapaneasca neastamparul, Thalassa se scula si dete de perete obloanele.

Luna, ce imparatea in culmea cerului, curse deodata in odaie o sleiala de argint. Schimbarea privelistei fu de necrezut; poleita de seninatatea spectrala, albeata peretilor se insufleti. Spaimele intunerecului se napustira catre colturi, pitindu-se pe sub paturi cu o invalmaseala de oaste in dezastrul infrangerii. Scandurile, masa, rogojinele aparura ninse. Umbrele inaltelor ierburi, pe care vantul le culca si le ridica, strecurara inauntru miscarea lor, ce alerga pe pereti usoara si gratioasa.

Thalassa, la fereastra, isi lipea fruntea de geamurile reci. Privirile lui, cucerite de vraja noptii, rataceau peste insula. Iarba, sfarcuita de zapada selenara, se ducea pana in marginele stancii ca o larga revarsare de apa.

Vegetatiunile mai puternice, asternandu-se galopului suierator al vantului, scoteau adevarate strigate.

si peste toata acea intindere miscatoare, risipirea dintr-un cer inalt si clar a unei straluciri metalice ca de aluminiu razletea o feerie alba cu rasfrangeri de un albastru vag.

Dincolo de insula, marea isi incaiera valurile de argint.

Cateva, ce ajungeau in poalele stancilor, se prafuiau, ca o zapada viscolita, sfarmandu-se pe dintii de argint ce inconjurau fermecatul pisc al stravechei Lewki.

Cele mai departate se goneau unele pe altele, fugeau si se soseau, herghelii de cai albi, cu coamele in vant. Altele, cele care incapeau de-a dreptul in bataia lunii, se albastreau pe locuri si ingalbeneau pe altele adancindu-se ca niste valcele pe care ar fi crescut toate florile campului. Erau si valuri ce se miscau sub jocuri de scanteieri sticloase, giuvaiere lacramate de luna pe suprafata apelor. Spre departari, altele, stravazatoare ca cerul, fugeau cu crestetul inflorit de ghiocei.

Margaritare si topaze, safire si smaralde se desirau de pe toate, iar mari crini albi infloreau si pe o coasta a lor, si pe cealalta.

O adiere dulce de primavara tanara domnea peste tot. O fericire patriarhala, venita cu suflarea largului, se cobora peste insula, cerul isi imprumuta dulceata albastrimei florilor de viorele si de liliac. Prapastia verzuie, in care Neptun si Amfitrita si-au cladit palatele de smarald, impingea deasupra valurilor o usoara vapaie rosie. Vantul, trecand printre stanci, le smulgea sunete ca de fluiere ciobanesti, ce-si prelungeau sub noapte duiosiile. Dar suflarea marii se asprea... Ea azvarlea val peste val si zguduia ostrovul din temelii.

Cantecele ce pana atunci fusesera mangaioase, se schimbau in tipete deznadajduite. Voci adanci de bas urcau tunatoare. Violoncele, cu puternice intovarasiri de orga, sfasiau si infiorau aerul.

Namile de talazuri izbeau stanca si bubuirile pe care le scoteau dintr-insa pareau ca o uriasa bombardare de cetate.

intiparirea argintie a noptii se pastra insa neatinsa. Numai valurile cavalcadau salbatice catre scopul lor necunoscut.

Desprins de fereastra, Thalassa se redete patului. Lumina lunii facuse in el linistea unui amurg de aprilie.

Pentru intaia oara, poate, simtirea de a se sti orfan destindea asupra-i aripele unei mahniri tihnite. Chipul blajin al unei mame nu-i luminase niciodata viata. Grija dragastoasa, cantecele de leagan, dojenele blande nu-i fusesera cunoscute. in zadar isi indrepta, in aceasta privinta, cugetarile, catre trecut. in zilele moarte el nu afla decat intunerec fara grai si, afara de mangaierea soarelui, alta bunatate duioasa nu intalnise.

Soarele, el singur, fusese cel care-l crescuse si iubise, care ii fusese sanatatea si viata. Iar fiindca nu putea sa inchida ochii, sufletul, pe care inaltimea tuturor cerurilor il intemnitase intr-insul, isi izbea inchisoarea cu aripi puternice.

Nalucite de albeata lunii, privirile i se rataceau dupa umbrele inaltelor ierburi ce se miscau pe candoarea de var a peretilor. in lumina ce troienea geamurile ghicea ca o muza nevazuta rasfoieste in odaie flori de lalele, de crini si de trandafiri, si ca faptura lui insusi se schimbase intr-o mare si invoalta floare de lumina alba.

imbinarile si potrivirile sunetelor ce sunt numite de carturari "rime" i se imperecheau in minte ca niste fluturi de argint pe ale caror aripi ar schinteia toata prisma curcubeului si, intrupandu-se in cuvant al lui Dumnezeu, il faceau unul din alesii lui.

Grai desprins fara vreo anumita randuiala, cantecul ce-i izvora din suflet il ducea aci in largul nemarginirei, si aci, printre vijelioasele turburari ale patimelor omenesti. Urca, printre stele, dincolo de toate vazduhurile, si trecand prapastii de intunerec, dupa prapastii de intunerec, da de lumile neinchipuite si ori incotro isi repezea zborul nu intalnea decat tot pe Dumnezeu si tot lumina si viata, iar moarte nicaieri...

Dar oricat de mult l-ar fi adancit in ele stralucitele inaltimi, corpul il reinapoia firei omenesti, tulburarilor nervilor, si cantecul i se recobora pe pamant si se incolacea imprejurul mijlocului unei inchipuite zane ai carei sani facuti din albe flori de piersici erau muscati si supti de dactilele zdruncinatului verb...

Dar tocmai in clipa cand poema ii lua vazul si rasuflarea, ascutitele junghiuri ale zadarnicelor lui silinti sa treaca dincolo de pragul copilariei ii descordau muschii, il redau lumei spectrale si reci, si marea ce i se intorcea in auz cu rasunetul ei de uriasa si neodihnita orga, il preda incet somnului, impaiejena imprejuru-i lucrurile si desfiinta cerurile si valurile.

Iar noaptea de argint isi urma cursul peste tulburarea apei...

Cimpoi si tibicine
Dies irae
Epoda rosie
Erebos
Eros
Grijania de foc
Impartasania din urma
Noaptea de argint
Priap
Pronaos
Ultra coelos
Zile de aur

Aceasta pagina a fost accesata de 2164 ori.

Noaptea de argint

Noaptea de argint

de Alexandru Macedonski

Biografie

Opera