Erebos

Erebos

de Alexandru Macedonski

Nascut la 14 martie 1854 la Bucuresti ; decedat la 24 noiembrie 1920 la Bucuresti



Marea, dintr-un capat la altul, si-n lung si-n larg, era un hau in care se razboia amestecul apelor. Vremea cand ar fi trebuit sa se reverse de ziua sosise si nici o cat de slaba lumina nu se misca de nici o parte. Cerul, ori dincotro ar fi fost privit, era negru. Negre erau si valurile.

Dar o invineteala crunta - zorile - isi facu drum printre nori si, raspandindu-se prin aer, se intinse ca o desfasurare de giulgiu. Departarile, captusite cu rostogolirea unei pasle de nori grosi ce-si desirau cutele, dau din nou asalt cerului si apei, erau ca si cum n-ar fi fost. Alti nori alergau impotriva acestora. Unii, intunecosi de tot, se coborau in fata apei si, deslusindu-si infatisarile, se asemanau unor puternice vapoare de razboi ale caror miscari s-ar supune unei minti cu gandul de buna randuiala si de pricepere inalta. Aceste namile de aburi plutitori intocmeau ca o flota de corabii uriase ce o pornea sa se aseze in forma unui triunghi in dreptul Gurilor Dunarii.

impotriva acestor nori, alte namile de neguri - corabii de razboi si ele - alergau catre cele din dreptul Gurilor Dunarii, ca spre o batalie. Ciocnindu-se si napustindu-se unele asupra altora ca si cum ar fi fost niste vapoare adevarate intarite cu armaturi de otel, fiecare voia sa sparga pe celalalt sau sa-l inlature din calea lui si fiecare se infasura cu fulgere si trasnete.

Corabiile ce navaleau asupra celor care aparau intrarea Dunarii isi prelungira spre stanga linia de bataie si, intrecand cu mult aripa dreapta a dusmanului, incercara sa-l loveasca din spate. Dar aceasta batalie a vazduhului cu vazduhul dete loc Ia o neasteptata schimbare de front a flotei protivnice... intr-o clipa, aripa stanga, a celor care crezusera ca prin manevra indeplinita izbanda va fi a lor, fu despartita de grosul fortelor, iar aceasta, in repedea ei dare inapoi, socoti ca se va putea rezema de stancile insulei.

Navala ce totusi avu sa infrunte fu prapaditoare. Fulgerele, ca o mitralie improscata de sute de tunuri, suierau, serpuiau, izbucneau si zdruncinau aerul cu clipiri de lumina aproape neincetate.

incolacit de acea urgie, granitul insulei vuia ca si cum ar fi fost un zid lovit de vechile masini de razboaie ale ostilor de odinioara. Cuprinse ca de friguri, geamurile galeriei de sticla ce da ocol farului dardaiau si taraiau.

Grozavia orbitoarei lumini a trasnetelor nu era insa nimic pe langa cea care se desprindea dintre valuri. Ele se luau la lupta, se urcau unul in carca altuia, se calareau nebuneste si urletele printre care se petreceau aceste zbuciumari intreceau tot ce se poate spune. Cele mai cumplite rautati de pe pamant - suierari ca ale serpilor sau mugiri ca ale taurilor, racnete ca ale panterelor gata sa se arunce pe prazi - se ciocneau cu tipete si cu duiosii ca ale unor voci sfasietoare ce ar chema zadarnic in ajutor. Dintre valuri, cateva care se luasera in brate se strangeau cu o asa manie, incat si unele, si altele se sfaramau si cadeau nimicite. Prapastii dupa prapastii se sapau. Munti se inaltau si se prabuseau cu zgomot. Hohote de ras scrasnitoare, sughituri de plansete - urlete, ce nu conteneau - miorlairi de pisici si latrari de caini si hiene se indarjeau tocmai atunci cand credeai ca se domolesc, iar unele sunete ce se ascuteau si se pitigaiau se smulgeau mai taioase de pe urzeala in do si la major a uriasei incaierari.

Dar furtuna, care o duse astfel pana tarziu dupa miezul zilei, si care tarase vaporul afara din calea lui si-l apropia de insula, nu aluneca spre o scurta impaciuire decat spre seara.

Cazut de-a curmezisul patului, Thalassa nu da semne de viata. Cunostinta pe care si-o pierduse i se intorsese, poate, desi nu se tradase prin cea mai mica miscare, si starea cataleptica care-l lovise in crestetul capului cu greul ei ciocan nu-l lasase sa se dezmeticeasca. Zacea ca mort intre obloanele inchise si intre vatra moarta si ea. intunericul dimprejurul lui se asemana cu cel care va fi in iad in ziua cand patimile omenesti vor inceta sa-l hraneasca cu flacarile lor. Dintii ce i se inclestasera erau singurii ce albeau putin intre buzele pe jumatate deschise. incolo, noaptea din odaie apasa peste tot deasa, cu toate ca prin aceasta intunecime se osebeau unele parti de negura mai nepatrunse: ale caminului si patului si ale unui cuier in care isi atarnase hainele.

insa din adancimea acelei nopti ce facuse sa-i inceteze bataile inimii, ceva care nu se putea deslusi, dar ce stralucea ca soarele, ceva care parea ca ridica in el o miscare ca de aripi se ivea si incepea sa rasuceasca o urcare si o coborare de spirala - cea a sufletului urzitor al vietii, si care, el singur, este adevar, in mijlocul minciunii obstesti.

Afara, odata cu scaderea zilei, haul se lasa peste ape dintr-un cer de cerneala. De la marginile orizontului, uriasi nori de bezna dau buzna peste negurile ce se izbeau intre dansele ca fulgere si trasnete.

Mai neinfranate ca oricand, talazurile se napusteau peste insula, asemanandu-se cu fioroasele nagode ale oceanului, pesti pe care oamenii de rand ii numesc lupi ai marii si ce, cand isi inclesteaza falcile pe cate un lucru, nu si le mai desfac - fier de-ar fi sau piatra - pana nu-l rup si nu pleaca cu bucatile lui in dinti.

Biciuite de Eol si impintenate de Eurus, care le calarea, negurile ce de curand iesisera la iveala se amestecau in batalia cu apele. Fulgerele lor isi rotunjeau trasnetele si izbeau in negurile ce le stau impotriva cu adevarate ghiulele. Bubuirile se tineau una si cerul intreg era o naprasnica cutremurare de lumina albastra si rosie.

Verde de manie, Neptun trecea prin fata frontului de bataie pe scoica lui trasa de caini de mare. Furca lui, cu cei trei dinti de fier ai ei, lovea valurile ce tipau si se infigea toata in mitra din care s-a plamadit viata pamanteasca.

Dar in nevazutul centru de unde, la om, a pornit constiinta si imprejurul caruia s-a tesut taina organica pentru ca sa dea nastere unei fapturi care, cu vointa si puterea ei, sa ocupe o bucata de spatiu in cele trei intinderi ale lui, sufletul - acea lumina de soare cu aripi si fara aripi - inalta si largea in Thalassa spirala lui. Dintr-un moment la altul, lumina cerurilor era din nou toarsa in lumina de viata, si, cu toate ca slaba si sovaitoare, simtirea ce reinvia in sistemul cerebro-spinal i se reimprastia de la inima la extremitati.

Tulburarea de afara se strecura in intunecimea ce-l inmormanta si undele sunetelor castigau pentru el un fel de valoare luminoasa ce-i pregatea intoarcerea la viata.

Cu toate aceste, cand deschise ochii, se afla in alt intuneric decat in cel din care iesea - in al odaii cu obloanele inchise, moarta de lumina. ii trebui vreme sa-si aminteasca unde este, dar fara sa stie ce i se intamplase, invinse slabiciunea si, impleticindu-se, merse atunci spre fereastra.

Ce vazu afara, dupa ce inlatura obloanele, il inmarmuri. Sub un cer de urgie batut de aripi de catran, iazme negre - iadul tot - se pocea in fel de chipuri, plesnea din palme, sarea in sus, isi despletea coame de cai, salta cu spate de camile - era zdruncinatoare cireada de elefanti si tauri, mugea ca rinocerul si urla ca lupii.

Lintoliurile pe care vantul le gramadise pe cer strate peste strate se sfasiara insa si, printr-o ingusta spartura, miscara deasupra valurilor o rosie flacara de facla - cutremuratoare vedenie a unei parti a soarelui in apus ce, de cum isi arunca rasfrangerile pe geamurile dincolo de care se zvarcolea un chip ca de inger cazut, pieri rostogolita in apele ce parura ca se inchid asupra-i de veci.

Gandul lui Thalassa fu apucat insa, in acea clipa, de o indoiala, si nedumirirea ce-l cuprinse era ca va fi uitat sa aprinda farul, iar pentru a se incredinta despre adevar, se repezi, cu toata slabiciunea lui, afara din odaie, alerga fara rasuflare la picioarele farului si se pomeni, din aceeasi fuga, pe scari in sus, in galeria aparatelor. Vantul, ce nu-l lasase sa inchida usa de jos, navalise dupa el si strabatu intre peretii de fier si de sticla ai galeriei, ii smucise si aceasta a doua usa din mana si o trantise de mai multe ori de pervazuri, pana ii tandarise toate geamurile. invartejindu-se apoi imprejurul puternicei lampi, el o dobori de pe postamentul pe care era insurubata, o trecu prin ferestrele galeriei si, facand-o praf de stanci, o arunca in mare.

Departe inca, desi mereu apropiindu-se, vasul nu-si incetinea mersul. El tinea piept apelor si vantului, desi primejdia era aceeasi pe o lature si pe alta a lui, cat si in fata si inapoi.

Capitanul nu se clintea de pe puntea de comanda, veghea la tot, da ordine peste ordine. El isi pastra cumpatul, pandea sa vada dincotro vin valurile mai mari si cu varful vaporului le taia pe mijloc, le spinteca unele dupa altele si le asternea acestuia pentru a le calca, tipatoare. Uneori, in ciuda furtunii si a curentelor, el facea noi si deznadajduite sfortari sa ia drumul Odesei. Dar marea il tara tot in partea in care vrea dansa. Manioasa, ea trecea cateodata pana peste puntea goala de pasageri si o matura cu o furie nebuna. Trosnind din incheieturi, vaporul se culca pe o parte si pe alta, aluneca in adancimi din care, in clipa urmatoare, se pomenea cocotat pe crestele valurilor. Puterea masinilor si dibacia capitanului, repeziciunea si ravna cu care matrozii indeplineau poruncile il scapau, cu toate acestea. indrumarea, fireste, el si-o schimba neincetat: carmea la stanga, la dreapta, isi croia drumul dupa primejdiile ce-l amenintau - era, in toata intinderea si inaltimea lui, o minte si un ochi neadormit. Ucenicii de matrozi, niste baietandri inca copii, se luau la intrecere cu matrozii, urcau in varful catargelor, strangeau o panza, desfaceau alta, sau se inhamau cate cinci-sase la roata carmei, ce si asa abia era urnita din loc. Izbiti din fata de usturatoarea mazarica a viscolului, cei de pe catarge, invinetiti de frig si albastriti de lumina fulgerelor, se aratau serbezi ca niste umbre, dar frumosi ca niste fiinte din alte lumi.

Vaporul, ce o dusese cit o dusese, se balabanea greoi; masinile lui, ce gafaiau zadarnic, il paraseau fara voie puterii apei, spre a-l duce catre partile unde le va fi mai usor. Dar, dintre calatori, nici unul nu se gandea la insula ce sta pitita intr-un colt al marii; ochii ageri ai capitanului o descoperira insa cu groaza, printre pacla si neguri.

Cand Thalassa zari vaporul de pe insula, el crezu ca vede un monstruos cetaceu ce se afunda si se ridica, inotand la intamplare. Dar peste putin, fanalele i se deslusira. Luminile lor ii urmau miscarile si se aplecau intr-o parte si in alta, cu felinarele de odinioara ale petecarilor din Paris in varful lungilor bete.

Matrozii si calatorii - tot ce avea suflare omeneasca pe nava - se invalmasea pe punte. Deosebirile sociale si chiar cele ale varstei si sexului pierisera, intrebarile se incrucisau. Spaima ratacea privirile, smintea gesturile si facea sa clantaneasca dintii. Capitanul si ajutoarele lui nu mai aveau putinta sa linisteasca si sa tie in frau pe nimeni. Insula, ce multa vreme abia se intrevazuse dintre neguri, se marise inspaimantator si punandu-se in miscare - bestie uriasa - iesise intru intampinarea vaporului.

Cu toate aceste, capitanul cerca mantuirea de pe urma. Din porunca lui, intreite cantitati de carbuni fura inghesuite in cuptoarele masinilor. Ordinele ii erau barbatesti, scurte si suierate printre dinti. Toti pricepura ca masurile ce se luau aveau sa fie hotaratoare.

Matrozii, ca sa le indeplineasca, nu tineau socoteala de nimic. Ei imbranceau pe batrani, pe femei si chiar pe copii. De roata carmei se inhamasera vreo zece oameni dintre cei mai voinici. La o bataie de pusca, insula ce era aparata imprejur de braul de stanci de care se sfaramau valurile isi deschidea asupra vasului falcile si se pregatea sa-l macine. Femeile, de groaza, se atarnau de gatul barbatilor, care, brutali, le ghionteau. Copiii ce li se tineau de poalele rochiilor le scapau din maini si erau impinsi de miscarile multimii, pe sub banci, ca niste saci. Multi din ei erau calcati in picioare.

Dar nici comandantul, nici oamenii lui nu se dau batuti. Lupta cu vantul si cu curentul urma si puterea rotilor si a carmei ii stangacea mersul catre partea dimpotriva insulei, inviorand in cei care ii dau aceasta indrumare nadejdea ca vor trece pe langa ea fara sa fie atinsi de dintii de rechin ai granitului si ca vor lasa stanca spre dreapta lor.

Caliope, care ramasese adormita in cabina, se destepta tocmai atunci. Naluca de foc fusese asupra ei si o lesinase in tot timpul somnului sub arsura buzelor.

Zgomotul si strigatele pe care le auzi afara o facura sa se infasoare in graba cu un sal pe care il gasi la indemana si sa dea fuga spre scara, pentru a iesi pe punte.

Dardaitor de focul masinilor, vaporul zbura ca o sageata azvarlita de coarda arcului si, ocolind la o departare ce nu trecea de cativa stanjeni cel mai inaintat colt al stancilor, se pregatea, urmand neincetat sa-si stangaceasca mersul, sa se departeze de insula.

indarjit, Eol isi imbuca din nenorocire trambitele si, repezindu-i in cale groaznice namile de valuri, invinse cu ele masinile, dete inapoi vasul si repuse in miscare stancile ce se aruncara din nou asupra lui.

Pliciuitori de bucurie, muntii de apa il reluara in primire, il batura in coaste cu maiurile lor, cantara, care mai de care, sa-i dea mai cu graba si putere lovitura de moarte.

Valurile care trecura peste punte fura si mai nemilostive: pe calatori si pe matrozi ii rasturnau de-a randul, ii dau cu capul de scanduri si plecau, fiecare, cu prazi de barbati, de copii si de femei in cutele lor. Capitanul isi pierduse orice nadejde. inconjurat de ai lui, care ii faceau cu piepturile ca un meterez, el se preda, incrucisandu-si bratele.

De pe inaltimea stancii, Thalassa vedea cu mintea sovaitoare cum vaporul intra in sfarsit intre falcile de granit si cum, trosnind sub dintii lor, el se ducea, bucata cu bucata, pana ce, intors cu fundul in sus, ramasita lui de viata i se scurse prin cateva repezi si scurte tresariri.

Dar inainte ca el sa se faca nevazut, Thalassa, care coborase in goana catre tarm si se dezbracase, nu statu la indoiala sa intre in mare, sa lupte cu grozavia ei, iar lasandu-se la urma in voia apelor, i se intampla minunea ca - cu totul pe neasteptate - i se strecura in brate un corp, pe care il stranse la piept fara sa stie nici chiar daca e mort sau viu si pe care il scoase afara, ajutat de o zvarcolire a apei.

Si furtuna, ce-si indeplinise preursirea sa duca pe Caliope catre limanul cel tainic si sa-i lipeasca inima de a lui Thalassa, isi stranse o aripa si, nebatand decat din cealalta, isi schimba zborul, pornind catre alte tarmuri sa rascoleasca in cale-i alte ape si sa hotarasca alte sorti.

Iar dintre valurile ce se linistira ca prin farmec se revarsa peste insula ca o impaciuire si menirea femeii in viata lui Thalassa se intampla astfel.




Cimpoi si tibicine
Dies irae
Epoda rosie
Erebos
Eros
Grijania de foc
Impartasania din urma
Noaptea de argint
Priap
Pronaos
Ultra coelos
Zile de aur


Aceasta pagina a fost accesata de 1670 ori.